CA ALTĂ DATĂ
În amintirea Elizei
Clipele încercănate
ale altui timp.
Să atingi în paralel,
să simţi contururile
de altă dată. Clipe ca
bule de polen separate
de vântul orizonturilor
îndepărtate. Mâinile vin
de foarte departe ca
mângâieri pierdute de tot.
Redaţi-mi libertatea
unui zbor încătuşat.
Sub semnul plecări.
Păsări sosesc în toate anotimpurile
Şi ne-amintesc că am fost trecători
pe acest pământ pe care-l
iubim cu toate acestea.
TIMPUL POEMULUI
Aritmie la nivelul sângelui
în urcare şi care uită să coboare.
Trebuie cu orice preţ să reanimezi somnul
aproape lipsit de pene de păsări.
Trebuie calculată traiectoria
zborului de dimineaţăşi să laşi sângele călduţ
să se calmeze revenind la izvor.
Inima, numai ea, ca o maşinărie pusă
la punct. Să salvezi ziua şifiinţa umană
de căderile sale mereu unice şi finale.
COPAC
Noaptea cade iar
sfâşiată de negru.
Cu luna pe un umăr
Sălbatică. Cu miere
în gură. Descoperire
de galben şi de verde
Amestecate în cupa
întunecoasă. Noaptea însoţită
de note mai ascuţiteşi ascunse
pe creanga unui copac
înţelegătorşiînţelept.
ÎN CIUDA TUTUROR
Noaptea, în ciuda nopţii,
taie şi presară zorile
cu blândă pulbere de vânt
îndepărtat de vest.
Smântânită de laptele său,
văduvită de putere
noaptea revine la umbra
unei alte umbre
trecătoare şi ea.
Atât de calmă, atât de mulţumită
ea aprinde alte stele
precum felinare semănate
de la un pământ la altul.
Acolo unde timpul instalează
cruzimi descoperite şi
liniştite ca o clipă,
ca tine şi ca mine fixaţi de un catarg
iluzoriu şi el şi vaporul
care nu mai revine.
Noaptea, în ciuda tuturor.
DE LA NEANT LA AMINTIRE
Să smântâneşti marea de toate scoicile sale.
Să striveştipereţii albi care au fost
pe vremuri adăposturi ale nobilelor fiinţe dintre ape.
Să culegi spuma între degete şi să legi
albul de albastru, să coşi acolo firul cu
pene pierdute o dată pentru totdeauna
de aripa cea tare a pescăruşilor, să coşi acolo
gândurile din negrul furtunos la negrul deschis
al sufletului poporului marin. Să striveştipereţii
albi şicenuşii pentru a face să se nască nisipul.
Sicriu şi lumină. Să păstrezi undeva
paşii ce revin de la neant la amintirea
unei pene care scria cândva un poem
strivit şi el undeva la colţul unui suflet rătăcitor
şiliniştit ca această clipă unică
a prezenţelor noastre.
SEARĂ DE IULIE
Pescăruşi în zbor uşor.
Se vând iar scoici adormite
pe sub picioarele apusului în
vânt rătăcitor. Noaptea revine la
adăpost de ţărmul cel sărat. Singuri,
pe drumul de întoarcere privim cerul
îngreunat de-albastru uimit şi
de întoarceri mai îndepărtate la izvoare.
PE JUMĂTATE ÎNGROPAT ÎN NISIP
Această iluzorie stare de calm
distrus. Ne hrănim speranţele,
ne ascundem viziunile sub altarul
memoriei sale. Nicăieri acest copac
nu-şi oferă fiinţa vântului de Nord.
Întunecoasă iluzie ca gândurile noastre
agăţate uneori de porţile caselor ţărăneşti.
Plecăm mâine iar. Ajungem la apus.
Această iluzorie stare de calm distrus.
La ce bun spunea copacul vântului de Nord.
La ce bun spuneau obiectele pe care le
ştiam fără-ncetare. La ce bun ?
Mâine soarele ne va încălzi pe toţi
fără a ne privi forme sau culori
ce existau chiar fără de lumină
şi fără de căldură, bine înţeles.