Cu poetul și pictorul SABIN OPREANU dincolo de timp

Ori de câte ori poposesc la Băile Herculane mi se face dor de Sabin. Am uitat numărul anilor de când s-a așezat în acea coastă de deal, de unde privește, discret, spre lumea lui, veghează la nemișcarea stâncilor și torsul sburătăcit al Cernei, din care s-a țesut ființa lui. Era un munte de tăcere. Privire ageră, scrutătoare, un zâmbet timid, nehotărât. Prefera penumbra, încăperea din spatele librăriei de pe terasa cazinoului era universul său. Dialoga cu nume celebre, de pe coperte strălucitoare, rareori îl căuta cineva în acel laborator al faurului aburit, citea, medita. Nu ieșea prea des între cumpărători, altfel, masiv, stăpânea locul dându-i o lumină aparte. Nu înțelegea prea bine nici el cum de condiția lui modestă de librar devenise în vreme o aură pe care o purta cu o demnitate de-a dreptul seniorială. Nu făcuse nimic pentru a impresiona, dar când își făcea apariția între cărți, în spatele tejghelei, locul se lumina, cumpărătorii se dădeau la o parte cuprinși de cucernicie, gesturile sale parcă încetineau timpul, deveneau hieratice, el celebra.

         Un Poet cu destin de librar, nici că se putea o împerechere mai potrivită. Deși puțini dintre cei care îi intrau pe ușă știau că Sabin Opreanu este poet și are câteva volume publicate și premiate, simțeau că au intrat într-un altar în care se onorau arta, frumosul, literatura. Era suficient să te uiți în rafturi, găseai cele mai rafinate și înțelepte cărți, apariții editoriale rare până și în cele mai mari librării ale Capitalei. Tot ceea ce doreai pentru a te umple de cunoaștere și emoție artistică se afla, constatai cu stupoare, în librăria aceea luminată modest, un bec chior în anii de restriște de odinioară. Dar în care lumina Poetul, care, cu un gest de ușoară condescendență, îți oferea tot ceea ce doreai și credeai să nu vei mai avea niciodată șansa să citești. Erau comori în librăria lui, iar el știa să ți le ofere, cu dragoste și cu o știință a suspense-ului extraordinare.

         De multe ori cămăruța din spate, era plină ochi. Veneau alți scriitori, oameni publici, locuitori din Herculane și împrejurimi, unii oaspeți de la București. Vorbe de taină, aproape cifrate, încruntau frunți, nu se făcea politică ci se descâlceau idei, atmosfera devenea incendiară. Se rosteau apoi versuri, care se simțea nevoia să fie spuse, ce veneau dintr-o dată, ca un apropo sau drept concluzia unei idei, se alcătuiau altele, ad hoc. Era patria cuvintelor, întărite de emanațiile literelor din rafturile din încăperea din față.

         Acasă la Sabin era altă lume. După ce încuia librăria, la orele amurgului, urca câteva trepte și o lua pe o străduță ascunsă ochilor, dispărând ca într-un labirint ce ducea, inițiatic, spre înălțimi. Intrai ca într-o peșteră a lui Ali Baba, numai că aici cărțile, alese pe îndelete, ca pentru un intelectual desăvârșit, erau estompate de mulțimea tablourilor de pe pereți. Într-un colț de cameră, șevaletul. Poetul Pictează. Confuzia devine totală. Se înghesuie întrebările. Are răspunsuri la toate. Dar cel care spune tot adevărul se află dincolo de ferestre, în imaginile pietrei și apei ce i-au umplut sufletul și s-au prefirat în poezie, în trăsătură de penel, într-o viață trăită cu foc.

Mărturisirile care urmează le-a făcut camerei de luat vederi într-una din întâlnirile noastre ce a devenit portret cinematografic. Se destăinuie trăind peisajul din preajmă, pe care îl respira cu nesaț, cu un simț de stăpân dar și vremelnic trecător în timp, se caută în versuri, care dădeau parcă sens pietrelor și apei, se caută pe sine însuși așa cum a fost, era și dorea să rămână în memoria noastră.

Pentru mine Sabin Opreanu este săpat în fiecare stâncă din țancurile Herculanelor, în fiecare undă de Cernă albăstrie, în memoria vântului ce-i adie numele. Mereu.         

         Vara lui 2003, la Băile Herculane, frânturi de gânduri şi poezii  înregistrate pentru un portret cinematografic pe valea Cernei, în staţiune. Ploua amarnic. Seara la el acasă privindu-l cum pictează şi lucrările sale, cărţi şi tablouri.

          Secvența 1. Undeva pe un tăpşan, cu un munte semeţ şi acoperit de ceaţă în spate, el stând sprijinit de o stâncă.

         Sabin Oprean: Întotdeauna mă regăsesc în spaţiul care reprezintă lăuntricul personal. Aici, la poalele munţilor învăluiţi în ceaţă, unde se rostogolesc printre ramurile pinilor şi brazilor păsări cântătoare, vrăbii, unde la poalele arborilor fâşâie între frunzele uscate şerpii orbi, aici, în spaţiul care înseamnă pentru mine viaţă şi moarte laolaltă. Aici mi-am regăsit identitatea, suflul care mă face să urnesc încă clipele înainte. Undeva aproape se aude şi murmurul râului care înseamnă acelaşi lucru pentru mine, precum muntele. Foarte aproape sunt peştii care au mai rămas în Cerna, pe care o văd în mintea mea încă naturală, virtual adevărată, lipanii care săreau din apă, păstrăvii curcubeu. Toate se pare că au rămas undeva mult în urmă, în spatele meu au rămas munţii învăluiţi tot în ceaţă, precum îi ştiu dintotdeauna, iar râul îl visez tot timpul şi nu mă pot dezlipi de viaţa lui care e şi viaţa mea.

         Râul înseamnă pentru mine totul şi am încercat să-l creionez într-un poem care se numeşte „Bun rămas”.

         Rîul sufletului scaldă ţărmuri

          de trei ori mai blânde decât reperele fulgerului,

          pasărea paradisului îşi închide cu prestanţă aripele

         tăcerea şi singurătatea deschid ochii unor lăuntrici nori.

         Stânci la geamandura nopţii,

         Pescăruşii elegiilor sării se zvârcolesc în vârstele copacilor

         Tânărul soare îşi rostogoleşte inelul de aur pe nisipoase trepte.

         În larg grădinile rădăcinilor deschid porţile unor flăcări neîntrerupte.

         Îmi aduc aminte că tot ce am visat până acum

         sunt cărţi nescrise încă,

          ori le-am pus undeva la scuteală, să nu prindă umezeală

         Durerea şi vipera cu corn sunt viitoare fraze

         de străbătut ziua în amiaza mare.

         Se face noapte în imperiul ninsorii

         Cu vorbe mici zic adio râului natural

         Un bun rămas aş spune şi îngerilor căzuţi

         La tulpina pinului negru

         Şi vieţile frunze pe care am lepădat-o

         Pe ramurile goale ale izvorului şi insomniei crângului

         Un bun rămas tuturor fulgerelor trupului dintr-o viaţă

         Visând la suprafaţă.

         Secvența 2. Lângă apă, la Bobot, lângă o cascadă care face atâta zgomot că abia ne auzim.

         Sabin Opreanu: Aici îmi regăsesc o parte din copilăria mea fericită, când îmi închipuiam că viaţa nu are sfârşit. Lângă râu şi lângă plantă îmi închipuiam atunci că timpul meu nu se va scurge niciodată şi voi fi infinit. Pe măsura înaintării mele în vârstă am început să bănui că viaţa nu e o joacă. Râul pe care îl simt vibrând în sângele meu a însemnat totul. Deodată m-am trezit şi am văzut cu ochii mari că toate acestea vor rămâne iar eu  mă voi scurge încet, încet la vale, dar mai degrabă visez acum că aş încerca, aş vrea să urc ca peştii de munte până la izvoare şi să rămân acolo. Cred că viaţa mea aici nu s-a irosit şi că o parte din poemele mele vor rămâne statornice.

         Secvența 3. În staţiune, la statuia lui Hercules

         Aici suntem în preajma statuii lui Hercule, care e stăpânul dintotdeauna al Băilor. El a fost adevăratul erou al acestor locuri, noi, ceilalţi, am încercat să imităm muncile lui, şi luptele lui, pe care n-am reuşit să le ducem la bun sfârşit ca domnia sa. Hercule e pentru mine spiritul tutelar al acestor locuri, în preajma lui am copilărit, mi-am irosit şi îngropat bucuriile şi nefericirile mele, de el mă leagă cele mai multe amintiri. De altfel, fără el probabil că n-aş fi existat nici eu. Sunt convins că prietenul meu Hercule a coborât aicea ca să dovedească că locurile noastre sunt puternice şi că noi ne încadrăm în aceste locuri. Fie ca spiritul lui să rămână în amintirea celor care vor urma după noi şi sunt convins că acest spaţiu va rămâne mângâiat de dulcea lui privire şi de înspăimântătorul lui buzdugan. Fie ca Hercule să domnească în vecie pe aici. Te iubesc, Hercule!

                Sevența 4. Plimbându-se în parcul staţiunii

         Sabin Opreanu: Băile Herculane, apele sfinte ale lui Hercules, reprezintă locul în care m-am ivit pe lume. Undeva pe aici, prin preajmă, în clădirea care se numea pe vremea aceea „Băile Reginei Maria”, am ţâşnit în lume. Erau vremuri tulburi, era o primăvară furtunoasă, căreia i-a urmat seceta celebră din anii ’46. Am crescut bând ceai cu pâine militară, mama n-a avut sân pentru mine dintrodată, dar cred că locul din care am ţâşnit mi-a dat tot ce mamei îi lipsea. Au urmat după aceea timpuri şi bune şi rele, şi fericite şi nefericite, cu nori, cu ploaie, cu soare, dar pentru mine timpul cred că nu a avut prea mare importanţă fiindcă locul în care m-am născut m-a însemnat cu asemenea putere încât am putut să uit clipele care uneori mi se păreau repezi sau încete. Ce vreau să spun e că râul şi muntele au însemnat imens, atât de puternic s-au turnat în ulciorul fiinţei mele încât şi acum îmi vine să tremur la gândul adierii şi glasului de mierlă care străbate pădurea de pini şi care se aude tocmai până pe vârful muntelui Domogled. Încerc să îmi creionez aceste gânduri într-un poem care se numeşte „Sunt fiul râului”.

         Sunt fiul râului întrupat din această lumină cu sâmburi

         Mă cunosc peştii de munte şi racii alpini,

         Cu muntele silabiseam primele îndemnuri ale privighetorii,

         Pădurea îmi lumina capul cu visele tuturor păsărilor cântătoare,

         De pietre îmi sprijin privirea ca râul să existe.

         Sunt fiul râului de când există soare,

         De când de stele s-a lovit un trandafir curat,

         Binecuvânt aceste plante

         Şi iluzia din sângele meu

         Alimentată mereu de zăpada cu lună

         Şi arbori celeşti.

         Aici mă ştiu toate frunzele stejarului

         Şi bradul, şi alunul

         Cu zmeura colaborez în zori

         Să-l îmblânzim pe urs.

         Căpşuna e alături, iar mura, pentru mine

         Aprovizionează timpul, ceasornicul de aur.

         Sunt fiul râului cu munte îmi limpezesc conştiinţa,

         Pe acest tărâm sentimental

         Cu brazii fumegând cuvinte

         Vă chem la recitalul prietenei mele mierla.

         Precis că m-am născut aicea. Mă gândeam adineauri dacă o fi adevărat dacă nu o fi adevărat. Privind în urmă sunt aproape sigur că acesta e locul naşterii mele, locul în care bunicii şi părinţii mei au avut grijă de mine atâta timp cât i-a ţinut Dumnezeu în viaţă şi sper să cred şi să apuc clipa în care să-mi văd şi eu nepoţica bucurându-se de aceste locuri mirifice. Da, sunt fiul acestor locuri. Aici e locul naşterii mele şi al morţii mele. Locul naşterii şi al morţii e undeva pe vârful muntelui Domogled.

         Secvența 5. Tot în parc

         Sabin Opreanu: Băile Herculane este locul naşterii mele. Precis aici m-am născut pentru că acest loc s-a întipărit atât de mult în interiorul fiinţei mele încât aproape simt palpitatea muntelui, gândul râului şi zumzetul naturii. Băile Herculane este pentru mine locul cel mai frumos din lume fiindcă aici au murit bunicii mei şi părinţii mei, aici mi-am îngropat străbunii şi aici, în pământul Herculanelor va ajunge şi trupul meu. Acuma însă bucuria mea e atât de mare că pot vorbi prietenilor nu numai despre râu şi munte, ci despre puternica impresie pe care o poate lăsa trăirea acestor meleaguri. Nu numai eu ci şi prietenii mei scriitorii care au ajuns pe aici s-au bucurat împreună cu mine de unicitatea spaţiului herculean. Sper ca poemele mele, şi, mai nou, pictura mea  care aproape a izbucnit lăuntric în urmă cu câţiva ani, să poată reprezenta pentru prietenii mei nu numai faptul că un creator se poate exprima ci şi realitatea aceasta zguduitoare pe care numai trăirile autentice le pot transmite şi pot muta, de fapt, munţii din loc. Poezia şi pictura pentru mine acum sunt izbânzile vieţii mele, se leagă una de alta cu atâta putere încât  nu le mai pot despărţi niciodată.

         Poezia dintotdeauna a însemnat pentru mine o mărturisire, o confesiunea permanentă. Am simţit nevoia să-mi exprim trăirile lăuntrice, sufleteşti prin poezie şi mai nou şi prin pictură. Îmi aduc aminte că prima poezie am scris-o în clasa a IV-a şi parcă o văd şi acum, păcat că nu mai păstrez manuscrisul. Ţin minte că am intitulat-o „Marea” deşi nu ajunsesem niciodată acolo, dar probabil că gândurile mele ajungeau tocmai până la mare, deşi eram un om al muntelui. Am ajuns târziu la mare, deşi poemul l-am pierdut din păcate, dar marea n-a însemnat atât de mult pentru mine cât a însemnat şi înseamnă râul. Râul şi-a pus pecetea şi asupra vieţii mele, asupra însăşi curgerii mele.

         Sabin Opreanu nu e numai poet, cum credeau unii şi mai cred şi astăzi, Sabin Opreanu e şi autorul unor proze publicate, a unui roman, Sabin Opreanu a scris şi poezie pentru copii, a scris şi povestiri pentru copii. Acum revăd un roman, care trebuia să apară în anii ’80 şi nu a mai apărut din varii motive, sper să apară cât de curând, şi am în pregătire un nou volum de poeme. Apoi, Sabin Opreanu nu de mult e şi pictor, mă rog, un pictor al memoriei sale, al imaginaţiei sale, al lăuntricului care nu se exprimă atât de uşor şi de simplu. Culoarea mea de început a fost întunecată, dar în ultima vreme pictez cu culori pastel, în culori mai deschise. Simt nevoia ca pensula să aştearnă pe carton culorile sufletului meu.

         Unii vor să priceapă ce e poezia şi eu le spun de multe ori: poezia ea însăşi există ca atare, ea nu se poate povesti. Ea e stare de spirit, e viaţă, e moarte, e iubire, e dragoste, e plâns, e strigăt, e urlet. Poezia e spiritul omului care trăieşte, e viu şi nu e mort. Moartea nu e poezie, viaţa e poezie. Aşadar poezia e aerul înalt pe care îl respirăm pe crestele munţilor, e foşnetul râului, e strigătul bucuros al omului, e trăirea lăuntrică care nu poate fi scoasă afară decât prin, doar prin exprimare poetică. Aşadar poezia e doar poezie, mai mult nu poate să fie.

         „Confesiunile râului”

         Prietenii mei ascultă confesiunile râului

         Poemele elaborate în preajma stăncuţei, şi a cucului mereu tânguitor,

         Prietenii mei ascultă confesiunile râului

         Fragilul zbor al inimii deasupra muntelui visat

         Prietenii mei ascultă confesiunile râului

         Trupurile fluturilor de noapte locuind un tărâm melancolic,

         Prietenii mei ascultă confesiunile râului

         Poezia salvată zi de zi de umilinţa celor arşi în flacăra ei incoruptibilă.

         „Iluzii ale arborilor”

         Să ai mereu în privire pădurea şi păsările

         Adăposturile micilor animale sălbatice

         Urmele lăsate în ceaţă de amintirea fluturilor

         Bubuitul râului în memoria furnicilor.

         Să ai mereu în privire provincia natală

         Să porţi convorbiri cu auşelul,

         Să fii prieten cu mierla, şi cu pinul singuratic,

         Să ai mereu în privire floarea de munte şi pribolul,

         Să construieşti această poemă         într-o dreaptă lumină

         Convins că vei putea da un nou sens versurilor acestor iluzii

         Ale arborilor rătăciţi pe o pantă nisipoasă.

         Poetul din mine într-o zi a adormit şi, ca o presimţire, am simţit imediat nevoia, mi-a venit ca o presiune nu numai interioară ci şi exterioară, m-a obligat să redau viaţa în culori, şi după atâtea necazuri care le-am avut în viaţă, ca orişicine, am realizat dintr-o dată că o singură culoare doar dacă o aşterni cu pensula pe carton îţi poate îmbogăţi viaţa. Şi asta a venit, aşa, ca o iluminare. Am pictat, cum se zice, dintr-un foc, dintr-o răsuflare, ca un torent care venea de undeva nu ştiu de unde şi m-am trezit irumpând culoare. Şi m-am trezit că pe unele chiar realizasem ceva. Nu ştiu dacă poetul a dat ceva pictorului sau asta a ajutat ca şi pictorul să se trezească. Poate că după câteva vernisaje, la Reşiţa, Oraviţa, Herculane, Caransebeş, după o cronică neaşteptat de elogioasă scrisă de Pavel Şuşară în „România literară” cu privire la desenul meu, m-au făcut să sper şi să cred în faptul că eu pot face şi pictură. Pictura pentru mine e exteriorizarea unei vieţi personale pe care am gândit-o poetic. Pictura e şi poezie, cum am zis, şi vicevercea, cum zice românul, aşa că pictez şi acuma, pictez aproape zilnic şi o fac cu neţărmurită dragoste, cu un dor sufletesc care simt nevoia să-şi exteriorizeze esenţele.

         Pictura pentru mine este reprezentarea gândului meu pe care îl văd prinzând contur undeva în viitor. Aşadar pentru mine culoarea aşternută e proiecţia imaginii mele despre un viitor posibil şi acest viitor posibil este în  conştiinţa mea, într-o luciditate dusă până la extrem şi care încearcă să extragă din realitate şi din vise esenţele, esenţe care nu sunt elaborate sunt spontane şi din asta cred eu că un artist poate să se exprime cu adevărat în artă. Pe de altă parte, pictura pentru mine e însăşi imaginea şi a trecutului meu, a unui trecut destul de neguros dar care se transformă într-un viitor, cum am spus, posibil şi real. Aşadar, pictura e proiecţia imaginaţiei mele în viitor, într-un viitor virtual, posibil, realizabil.

         Poetul Sabin Opreanu se simte, la vârsta asta, aproape împlinit. Împlinirea sau neîmplinirea mea se datorează unor factori probabil mai mult interni decât externi. Poezia mea, poezia acestor locuri m-au făcut să mă încadrez eu însumi în peisaj, eu însumi fac parte din acest peisaj, eu sunt peisajul care mă înconjoară. Râul, muntele, mierla sunt eu. Şi asta e viaţa mea.

         Secvența 6. În librărie                              

         Sabin Opreanu: Poetul, pictorul, prozatorul, autorul de versuri şi poveşti pentru copii e până la urmă un biet librar. Aicea, în librăria pe care o păstoresc de multă, multă vreme mi-am petrecut clipe formidabile. Din păcate în ultima perioadă de timp cartea n-are prea mare căutare şi tristeţea mea e cu atât mai mare cu cât observ că lumea totuşi intră în librărie, dar nu cumpără şi carte. Aproape că librăria a devenit muzeu. Chiar mă gândesc, le spuneam unor prieteni, să percep o taxă de intrare, modică, aşa, un 500 de lei. Dar trecând peste aceste necazuri, eu, trăind în mijlocul cărţilor, mă simt împlinit, chiar dacă această afacere nu merge. Aşa că până când voi rezista, voi rămâne librar, poet, pictor, artist într-un cuvânt.