De-a lungul timpului, imaginea inițială a lui Marian Oprea de poet al eternei iubiri vinovate, eliberat de orice fel de inhibiții, s-a nuanțat, chiar dacă linia de demarcație dintre lirismul său, puternic impregnat de erotism, și ”tematica” celei mai recente cărți este una, oarecum, diferită. Titlul acestui nou volum, singur printre femei*, amintește de celebrul roman din 1956 al scriitorului ucrainean Iuri Dold-Mihailik, Singur printre dușmani: cu sau fără legătură cu seducătoarea poveste de dragoste de acolo, dintre spionul sovietic Heinrich von Goldring și frumoasa franțuzoiacă Monica Tarval, dar împărtășind o similară și continuă tensiune, în secvențe care alunecă subtil între sentețele ideologice și pasajele evocatoare ale unor intense și nesfârșite trăiri întru iubire, prozopoemele de acum ale lui Marian Oprea aduc în prim plan, pe un fundal în care discursul amoros își păstrează, deci, consistența, un amestec de consemnări/reflecții socio-politice despre evenimente și personaje la zi, din țară și din lumea largă, abordate într-un registru tranșant, polemic, dar puternic încărcat cu poeticitate. Marian Oprea pare acum așezat ferm pe poziții cetățenești care vădesc opțiuni surprinzător de acide pentru un poet dedicat marilor elanurilor erotice. Însăși poezia, sugerează autorul trebuie să-și modifice statutul, felul de a fi: ”unii-şi închipuie că poezia-i ceva uşor dulceag romanţios/floricele pe câmpii alţii-şi bagă ceva-n ea şi se cred mari/ unii cred că poezia ar trebui să plutească pe un covor/ fermecat alţii cred că-i o fantezie a intelectului/ o butaforie un fel de striptease unii o confundă/ cu sărăcia ce umblă goală şi flămândă pe străzi”. Printr-o asemenea abordare, Marian Oprea se apropie de poetica unei generații ilustrate de Mircea Țugulea, Mugur Grosu, V.Leac, Florin Partene, Constantin Acosmei ori lugojeanul  Nicolae Silade, autori pe care îi caracterizează tentația de a denunța toate reflexele și clișeele postmoderniste, de a redistribui semnificația lirică a prezentului imediat, de a se redefini ca ”ființe gânditoare” prin raportare la tot ceea ce intră în compoziția cotidianului, abordat, nu o dată, într-o manieră old style,de extracție pop art, compatibilă cu ”oferta de conținut” a actualității ”istorice”. E un trend care refuză structurile poematice consacrate (poezia și proza sunt cam totuna, importantă este ”traducerea/transpunerea” veristă realului și a interiorității!), prin eliminarea linearității textelor, prin promovarea transdisciplinarității, prin discursul esențialmente teleologic. Eul este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, cauza și scopul unic al umanității, esența ei.

            În această aventură poematico-epică, ”personajele” lui Marian Oprea vin dinspre lumea clipei, cea de departe (Bob Dylan, J.F.Kennedy, Donald Trump, Saddam Hussein) ori cea de aproape (Arsenie Boca, Traian Băsescu, Klaus Johannis, Laura Codruța Kovesi). Sunt nu doar personalități care și-au lăsat amprenta asupra evenimentelor recente modificând mai mult sau mai puțin dramatic cursul istoriei, ci și scriitori din imediata apropiere: Toma George Maiorescu, Octavian Doclin, Lucian Blaga Alexiu, Ion Chichere, Gheorghe Secheșan, Daniel Vighi ș.a. Luciditatea și lipsa de toleranță – împinse, adesea, până în apropierea imprecației -, față de lumea contemporană, dau noii poezii a lui Marian Oprea un aer de nemulțumire, intoleranță și revoltă perpetuă, de contestare vehementă: ”subminarea economiei naţionale (e subiect bun de poezie?)/ a fost gândită pas cu pas/ unde-i flota noastră ce naviga prin/ văzduh fabricile uzinele combinatele idealurile au fost/ violate de buldozere amintirea lor bântuie printre noi/ muncitoarele vesele ce flirtau cu/ progresu cu maternitatea/ au emigrat în ţările calde unde-i la modă/ dereticatu prin casă-n pielea goală”. Atitudinea devine frondă în preajma scriitorilor menționați, are accente polemice, este la fel de acidă și de necruțătoare. Poetul plătește polițe numai de el știute, ”incriminează” mimând când neliniștea, când perplexitatea: ”ultimul poet proletcultist care a supravieţuit Toma George/ Maiorescu  l-a făcut bandit (trebuia erudit)/ pe Nichifor Crainic când Octavian Doclin dispus bine de/ tot a tot recitat poezia Unde sunt cei care nu mai sunt/ probabil că acolo pe sus T.G.M. va fi obligat (fără nici un fel de liber arbitru) să recite şi să explice/ capodopera asta lui Crainic i s-au închis toate uşile/ celuilalt i s-au deschis toate”. Altunde, în același registru, Marian Oprea vorbește despre orașul de pe Bega precum puțini au făcut-o în poezie: ”Timişoara a ajuns  vestită prin palatele ţigăneşti/ prin hoţii de buzunare de biciclete doream/ să fie prin poezie prin femeile noastre revoluţionare cu poezia-n sânge/ poliţia comunitară umblă cu carnetele de amenzi atât poa’ să facă în ţara asta bogată-săracă/ te-nvârţi ca titirezu până găseşti un loc de parcare pe edilii oraşului într-un prezervativ aruncat/ îi doare cu acordul larg al politicienilor/ pădurile au fost rase de străini au rămas amintirile/ pădurilor de brazi stejari molizi pini majoritatea poeţilor/ scriu despre ceva ce nu există/ oare cât o mai fi ţara asta tristă”…    Ca și celălalte, acest poem ce ilustrează, dacă nu o schimbare profundă în viziunea lui Marian Oprea asupra literaturii, cel puțin ceva din noua sa poetică: ”poeții care mi-au spus odată ceva azi nu mai îmi spun aproape nimic consolez un vers/ părăsit pescuiesc unde alții n-au prins nimic mai mult singur copilu nostru-i un val/ împarte clipa în două se plictisește aici degetele-ți pline/ de poezie pun culorile așteptarea și atâtea altele în mișcare ar merita ceva mai bun/ aproape imposibil de găsit”…

• Marian Oprea, singur printre femei, Editura Waldpress, 2021