Ştiu doar că pe „Hibernatus” l-am văzut la Cinema „23 August” sau „23” cum îi spuneam noi, în limbaj codat. Evident, chiulisem de la chimie – că de acolo se putea „evada” mai lesne, având în vedere senilitatea bătrânului dascăl ce rar îşi mai ridica scăfârlia dintre eprubete, retorte sau pahare Berzelius. Prin anii ‘70, mai pe la-nceput, filmuleţul ăsta stupid era la modă, mai ales că juca şi comicul francez Louis de Funes, maimuţăreala lui benignă fiind îngăduită de autorităţile noastre, care nu o considerau o piedică în calea edificării omului de tip nou. Unde mai pui că italienii traduseseră titlul filmului „Hibernatus” cu „Ilnonnosurgelato”, adică „bunicul congelat”, ceea ce mă făcea să râd incomensurabil, auzi dom’le, „surgelato”, suna bine, bată-l norocul să-l bată. Povestea era una clasică, reluată de-a lungul timpului în tot felul de variante: un tânăr chipeşşi curtenitor din trecut îngheaţă bocnă, prins într-un gheţarşi se trezeşte la viaţă în prezentul nostru hipertehnologizat. Minunat prilej pentru fetele nebunatice din ’69 (când a fost făcut filmul), cu fustiţe scurte şicizmuliţepân’ la genunchi, să dea buzna peste bietul june politicos şibinecrescut venit din trecutul tihnit, unde ceaiul se servea musai la ora cinci fix, iar femeile erau curtate ani întregi, prin epistole lăcrămoase, mesaje cifrate trimise în crucea nopţii prin emisari misterioşi, cu redingotă şihoch-zillinder, ori prin buchete de trandafiri galbeni oferite la pachet cu bileţele semnate – la derută – doar cu iniţiale, şi-alea gotice! În fine, madamele astea erau curtate tot aşa, prin curierat, până se gălbejeau de aşteptare, se ofileau şi deveneau „neeligibile” în ochii amorezilor capabili de reorientări rapide. Iar muierilor seduse şi abandonate le mai rămânea doar calea mânăstirii şi acreala pân’ la bătrâneţe, ceea ce, omeneşte vorbind, este o formă a castitatăţii supreme. Zicea bine Ovidius, poetul latin exilat la Pontul Euxin, printre geţi cu barba încâlcită şi liber-cugetătoare băştinaşe, cărora vântul de la malul mării le răvăşea pleata roşcată: „Femeia castă este cea pe care n-a vrut-o nimeni”. Interesant este că toţicongelaţiiăştiaveniţi din trecut erau foarte arătoşi. Mel Gibson, pe vremea când nu o luase razna şi făcea filme mai puţin violente, jucase şi el rolul unui pilot militar de încercare, îngheţat în 1939 şi readus la viaţă în America anului 1992, doar pentru a-şi revedea iubita, a-i debita câteva spanacuri sentimentale despre familie, dragoste şi alte valori pe cale de extincţie ale umanităţiişi pentru a da până la urmă colţul în braţele ei, devenită între timp babă – başca mai fusese şi căsătorită! Ştiţi vorba aia: „doi pe-o babă, şi-aia slabă”… În fine, fetele astea moderne, mai drăcoase, se arucau fără jenă pe bunicul congelat, dar el nu şi nu: pardon, excusez moi, jevousprie, maisquest ce quevousfaites etc. Civilizaţiile de la 1900 şi 1970 se ciocneau şi până la urmă bunicul, congelat-necongelat, nu rămânea neconsolat. Ceea ce îmi aducea aminte de o melodie populară pe atunci – „Moşulecocoşule” – piesă de rezistenţă pe la nunţi, dar şi la chefurile „mistreţeşti”, unde accesul era rezervat exclusiv masculilor şi se bea doar „aspreală”. Dar, la Lugoj, congelaţii nu erau aşa de sexy. Mi-a explicat Vuia, un bătrân hâtru, care era pictor, desenator, ceramist, poet în grai şiimprimeur, adică avea o tipografie plană improvizată, naiba ştie cum rezistase cu ea-n casă pe timpul comuniştilor. El mi-a spus povestea lui Willy, alcoolic şihomeless notoriu din perioada interbelică. Willy ăsta, la pileală, nu devenea nici agresiv, nici melancolic, ci-şi descoperea latura comică a personalităţii sale, altminteri naivă, solară şi nesofisticată. La beţie, făcea tot felul de şotii, preţuite mai degrabă de cei care frecventau comediile mute care rulau la Cinema „23 August”, pe vremea când se numea „Olympia” (fusese construit de austrieci în 1906 sub acest nume şi cu destinaţia specifică de sală de proiecţie). Poantele lui Willy erau de genul – vine bucătarul cu un şorţ plin de ouă, eu îi trag cureaua de la brăcinar, el rămâne în izmene, se apleacă şi scapă toate ouăle pe jos (caz real). Dacă l-ar fi filmat cineva făcând astfel şi l-ar mai fi chemat şi Charlie Chaplin pe deasupra, ar fi câştigat o grămadă de bani. Dar el se „producea” în provincie, la Lugoj, doar aşa, de amorul artei, ca pentru prieteni. Ei bine, Willy ăsta era aşa de băut într-o iarnă, că a căzut lat pe malul Timişului, cu falca-n nămeţi, adormind printre ţurţurişiboscheţi. Dimineaţa l-au găsit îngheţat bocnă, ca pe „Hibernatus”, numai că, fiind de origine umilă, nu s-a mai străduit nimeni să-l resusciteze. Aşa că l-au dus direct la morgă. Aici, într-un mediu mai cald, Willy a simţit că-i curge din nou sângele prin vine şi s-a ridicat de pe pat, drept-ţeapăn, în poziţia echer. Apoi a luat-o dârdâind la plimbare prin morgă, cu aşternutu-n spate! Când l-a văzut pe congelatul reînviat împleticindu-se pe culoare ca un moroi, grăsana Bertha a leşinat. Venise punctuală, ca o adevărată teutonă, să măture pardoseala la prima oră, şi s-a trezit faţă în faţă cu o stafie, înfăşurată în cearceaf alb! Lugojenii ăi vechi, care le tot înfloresc şi le povestesc, ziceau că ar fi dat după aia şi-n icter. Haida-de! Nu i-o fi fost de ajuns această traumatizantă experienţă bietei Dicke Bertha, femeia de serviciu cu nume de tun din primul Război Mondial? Nu se ştie. Cert este că odată, într-o altă iarnă, Willy a încercat să mai păcălească moartea, tot beat şi tot pe malul Timişului. De data asta nu i-a mai mers. Adormise prea devreme, chestie de sincronizare cu salvatorii… Dar probabil că, odată ajuns Dincolo, s-a consolat cu faptul că şi-a dat duhul pe malul apei, în locul cel mai iubit al urbei. Willy a fost un om fericit!