Cu plapuma întunericului aruncată peste lume, poetul Costel Stancu peregrinează pe străzile pustii ale conștiinței sale, într-o călătorie interioară profundă și tulburătoare pe drumul Camino de Santiago. În timp ce pașii săi își găsesc ritmul pe cărările pietruite, versurile îi devin ecou al unei introspecții adânci și pline de frământări.

Astfel, în poemul [Mi-e teamă], cuvintele sale devin luminițe în întuneric, iluminând teme profund umane și, în același timp, universale, precum anxietatea, singurătatea și căutarea de sens într-o lume marcată de efemeritate și incertitudine.

„Mi-e teamă, Doamne, clipa își pierde / din putere. Sînt un hoinar pe care doar umbra-i / îl mai știe. În așteptarea morții, mă spăl / cu apă vie. Nu îmi găsesc în soartă nici chin, / nici mîngîiere. Mă risipesc săracii, bogații / mă adună. Unii mă lasă liber, alții mă-nchid / în fiare. Nu înțeleg, Mărite, al cui blestem / sînt oare? Ce demon, îndoielii, / mă dă mereu arvună?”

Versurile „Mi-e teamă, Doamne, clipa își pierde / din putere” răsună ca un strigăt în noapte, ilustrând frica de trecerea timpului și de imposibilitatea evitării schimbării. În umbra prezenței sale, poetul se simte ca un călător pierdut, un „hoinar pe care doar umbra-i / îl mai știe”, navigând prin întunericul incertitudinii și al sinelui.

Cu metafore și imagini vizuale puternice, Stancu transpune sentimentele sale în versuri descriind „așteptarea morții” ca pe o purificare cu „apă vie”, ce simbolizează nevoia de regenerare spirituală în fața neștiutului.

În fața destinului imprevizibil, poetul se confruntă cu contradicțiile și dualitatea vieții, căutând atât „chin”, cât și „mângâiere” într-o existență plină de întrebări fără răspunsuri clare.

Prin versurile sale, Stancu exprimă dificultatea relației cu propria existență și cu ideea de moarte, iar întrebările retorice adresate divinității și forțelor inexplicabile ale destinului subliniază lupta interioară a individului cu îndoielile și cu întrebările esențiale ale vieții.

Poemul [Mi-e teamă] este o călătorie literară profundă și tulburătoare prin labirintul sufletului uman, o explorare poetică a frământărilor interioare și a căutării de sens în mijlocul lumii înconjurătoare.

Într-un alt poem scris în timpul dimineților caminarde, [Eu și Celălalt], Costel Stancu poartă cititorul printr-o călătorie interioară plină de tensiune și ambiguitate, în care relația dintre protagonist și „celălalt” este explorată într-un mod profund și înspăimântător. Cu un ton introspectiv și imagini puternice, Stancu dezvăluie complexitatea și contradicțiile relațiilor umane, subliniind lupta interioară și confruntarea individului cu sinele în prezența altora. Poemul devine astfel un dialog constant între vulnerabilitate și dorința de înțelegere, capturând esența experiențelor care ne definesc și ne provoacă la o introspecție adâncă.

Eu și Celălalt călătorim împreună cu gînduri / potrivnice. Ce-i de mirare? Nici picăturile / de sînge din aceeași rană nu sînt la fel. / Unele roșii, altele albastre, dovadă că cel străpuns / cu sabia nu e doar rod al păcatului omenesc. / Înaintăm ușor. Celălalt sigur a plănuit să mă ucidă. / Eu, să îi vînd sufletul unui țap roșu. / Tăcem amîndoi. Această liniște e inutilă / ca o expoziție de păsări fără pene. / Nimeni nu știe ce va aduce clipa următoare. / La fiecare răscruce, ne privim ochi în ochi. / Deși născuți în aceeași zi, la mine e luni, / la el e vineri. Nu înțelegem nimic. Lui Dumnezeu / i se face milă de noi și ne aruncă o oglindă. Cel care / se va zări primul în ea nu o să supraviețuiască! //

Încă de la începutul poemului, autorul creează o atmosferă tensionată, sugerând că cei doi călători sunt însoțiți de „gânduri potrivnice.” Acest aspect intensifică dinamica poemului, invitând cititorul să reflecteze asupra naturii și implicațiilor relațiilor tensionate dintre cei doi tovarăși de drum.

Metafora picăturilor de sânge ce curg din aceeași rană, fiecare având însă o culoare diferită, este puternic evocatoare, subliniind divergențele insurmontabile dintre cei doi. Această imagine sugerează ideea că experiențele umane sunt profund subiective și că percepțiile diferite pot coexista, chiar în aceeași situație.

Pe măsură ce poemul avansează, poetul își exprimă suspiciunea și neîncrederea față de Celălalt, lăsând să se înțeleagă că acesta ar putea ascunse intenții răuvoitoare. Tăcerea comună a celor doi este descrisă ca fiind „inutilă,” subliniind lipsa de comunicare și înțelegere, care amplifică senzația de neliniște și disconfort.

Ultima strofă aduce un element de fatalism și întuneric, sugerând că niciunul dintre cei doi călători nu va supraviețui, indiferent cine se va vedea primul în oglinda aruncată de Dumnezeu. Această concluzie tragică subliniază inutilitatea luptei lor, oferind o perspectivă pesimistă asupra relațiilor interumane și a naturii umane. În contextul poemului, Stancu explorează starea interioară și reflecțiile din timpul peregrinărilor sale pe Camino de Santiago, inspirat de experiențele personale sau de întâlnirile cu sine și cu ceilalți.

Pe parcursul drumului, Stancu a întâlnit oameni cu suflete „rănite de sunetul clopotelor”, ca niște mici focuri de hârtie aprinse în leagăne. A fost martor al unei șopârle care își „amaneta coada” și a descoperit un oraș-fantomă, care l-a învățat că marea poate deveni timidă atunci când este atinsă cu vârful piciorului. Această mare pudică, la rândul ei, i-a îmbrăcat trupul de călător în scoici, însă el declară că nu este un „pescar de oameni”, ci un drumeț care se întoarce în sine, alungând o „fiară moale și nebună” din propriul suflet.

Toate acestea se pot înțelege și din poemul [multe am întîlnit pe drum], care poartă cititorul printr-o călătorie captivantă și adânc introspectivă, pe al cărei parcurs se desfășoară o vastă panoramă a umanității. Fiecare vers este o fereastră spre o lume interioară plină de simboluri și metafore, oferind cititorului o oglindă în care își poate regăsi și contempla propria existență.

De la începutul poemului, suntem introduși într-un univers straniu și fascinant, cu personaje și peisaje impregnate de un simbolism vibrant și inedit. Versurile „Multe am întâlnit pe drum oameni lătrați de clopote / Mici focuri aprinse în leagăne din hârtie o șopârlă” dezvăluie o lume în care realitatea și fantezia se împletesc într-o armonie subtilă. Prin intermediul acestor imagini, poetul explorează tema călătoriei interioare și a căutării de sine într-un univers fragmentat și plin de contradicții. Versurile „Sufletul meu niciodată sătul de a gusta din mierea vorbelor / Tale alături o femeie și un copil strâng pești din râul secat / În coșuri de nuiele” ilustrează fragilitatea și complexitatea oamenilor, într-un peisaj poetic dens și vibrant.

În timp ce călătorește prin această lume stranie și fascinantă poetul întâlnește multe ciudățenii, precum șopârla care își amanetează coada, și descoperă un oraș fantomă. Versurile „La fiecare răscruce, ne privim ochi în ochi / Deși născuți în aceeași zi, la mine e luni, / La el e vineri” reflectă căutarea permanentă de înțelegere și lumină interioară, într-o lume în continuă schimbare și incertitudine.

Fiecare vers al poemului este o comoară de imagini și metafore, oferind cititorului o lectură profundă și captivantă. Este o creație care invită la reflecție și introspecție, deschizând porți către întunericul și lumina din adâncurile sufletului uman.

Foarte prolific pe parcursul traseelor sale caminarde, Costel Stancu a scris multe alte poeme care oferă o privire profundă și filozofică asupra naturii umane. Printre acestea, poemul [Nebunii sunt copiii Domnului] tratează nebunia ca pe o formă de înțelepciune și libertate în contrast cu percepția comună asupra acesteia. Autorul abordează tema nebuniei cu sensibilitate și profunzime, oferind o perspectivă nouă și provocatoare.

Versurile „Nebunii sunt copiii Domnului. Niciodată, nu ai / să-i vezi punând virgulă între ,,Dumnezeu” și ,,există„” deschid poemul cu o afirmație puternică despre natura liberă și autentică a nebuniei. Autorul sugerează că nebunii trăiesc într-o stare de unitate cu divinul, percepând existența ca pe o realitate nelimitată și depășind limitele impuse de gândirea convențională.

În continuare, poetul evidențiază caracteristicile esențiale ale nebunilor, precum lipsa de conformitate și trăirea într-o aparentă dezordine. Versurile „Căci fac, întotdeauna, / totul la fel. Doar în aparentă dezordine” ne sugerează ideea că nebunii trăiesc în afara constrângerilor sociale și temporale, având o percepție diferită asupra realității și a timpului.

Pentru a ilustra libertatea și bucuria trăite de nebunii, Costel Stancu folosește imagini vizuale puternice. Versurile „Ei mătură / frunzele căzute în Grădina Raiului. Adună pietricele / pentru templul iertării” ne duc cu gândul la faptul că nebunii sunt agenți ai transformării și vindecării, având o înțelegere profundă a lumii înconjurătoare. Interesant este că poemul scris pe Camino de Santiago te duce cu gândul la pelerinii care, asemenea nebunilor, își găsesc libertatea și înțelepciunea în afara convențiilor și constrângerilor sociale.

În ansamblu, poemul [Nebunii sunt copiii Domnului] oferă o meditație profundă asupra căutării spirituale, explorând tema nebuniei ca pe o formă de înțelepciune și libertate într-o lume dominată de reguli și convenții sociale.

Continuând seria creațiilor scrise în perioada drumurilor pe Camino, mă opresc la poemul [Dă-mi, Doamne], o meditație profundă despre viață, artă și regrete. În liniștea adâncă a unei peșteri, poetul aflat în pragul morții își exprimă o dorința tulburătoare în versuri pline de încărcătură emoțională:

„Dă-mi, Doamne încă o clipă, înaintea morții, să șterg tot / ce am scris. Neobosit voi fi, truda mea o să te mulțumească. / Voi curăța pereții peșterilor, nisipul îl voi netezi, / semnele desenate cu degetul în aer le voi face nevăzute. / Visam să prind inorogul, să scriu poeme pe pielea lui. Și cîte / păsări n-au mai zburat, căci penele lor mi-au stat la brîu, / lîngă călimară! E amar laptele amintirii. De-aș fi știut / că scriu direct pe trupul tău, Doamne, îmi înțepam ochii. / Degetele mi le lăsam să cadă între pietrele morii, făină / pentru săraci. Pulbere de stele pe calea orbilor. Nimic din /nimic, tot din tot. Asemenea înțeleptului ce și-a tăiat limba / și a dat-o hrană privighetorilor ar fi trebuit să fiu. Neatins de / păcatul scrisului. Însă cum să-și găsească locul în lume cel ce / se naște fără păcat? Unde sînt acum frații mei, cititorii? / Aceia care mă lăudau zi și noapte, îmi hrăneau cu faguri / de miere trufia. Ieșiți din găuri, fariseilor! Sînt atît / de singur, că nu are cine îmi șterge numele de pe cruce. //”

Constatăm că, încă din primele versuri, autorul imploră o șansă finală de a se elibera de povara scrierilor sale, dorind să restabilească puritatea și nevăzutul, pentru a lăsa în urmă o lume neatinsă de păcatul scrisului. Imaginile evocate în aceste versuri transmit o adâncă căutare a purității și a vindecării spirituale.

„Visam să prind inorogul, să scriu poeme pe pielea lui. Și câte păsări n-au mai zburat, căci penele lor mi-au stat la brâu, Lângă călimară!„

Aceste versuri ilustrează dorința poetului de a atinge perfecțiunea și frumusețea în artă, exprimând regretul că uneori creațiile sale au avut consecințe neintenționate și au adus suferință. În acest pasaj, poetul se confruntă cu greutățile și regretele asociate actului său creativ, în timp ce reflectează asupra căii sale artistice.

Prin versurile  „De-aș fi știut că scriu direct pe trupul tău, Doamne, Îmi înțepam ochii.” Costel Stancu transmite o puternică conștiință a fragilității și efemerității vieții, făcându-ne să înțelegem că poetul își dorește să fi fost mai conștient de sacralitatea fiecărui moment trăit. În această expresie profundă de regret, autorul își exprimă dorința de a fi fost mai înțelept și mai conectat spiritual în timpul vieții sale. Sunt versuri încărcate de emoție și introspecție, Stancu oferă cititorului o incursiune în lumea sa interioară, transmițând nevoia vindecării spirituale în fața inevitabilei morți.

Poemele caminarde, așa cum îmi place să le numesc, reprezintă dovada că drumul parcurs pe Camino a fost revelatoar. Maniera de exprimare reflectă căutarea interioară și dorința de eliberare și purificare spirituală, asociate pelerinajelor. De altfel, Camino de Santiago este renumit pentru influența profundă pe care o are asupra vieții și perspectivelor celor care îl parcurg. În timpul peregrinării pe acest drum sacru, călătorii se află adesea în fața unor provocări fizice, emoționale și spirituale ce îi determină să-și confrunte propria ființă și să reflecteze profund asupra existenței lor. Este posibil ca traseul să-i fi influențat poetului, printr-o introspecție profundă și o căutare a sensului vieții, modul în care percepe viața și moartea. Dorința sa, de a șterge tot ce a scris, fiind o expresie a aspirației către puritate și eliberare spirituală.

De asemenea, întâlnirea cu alți pelerini și interacțiunea cu diferite culturi și credințe pe parcursul drumului au contribuit la dezvoltarea unei perspective mai largi și mai înțelepte asupra lumii. Cred că pelerinajele intense și provocatoare de pe Camino de Santiago, pe parcursul cărora i-am fost partener, au avut o influență semnificativă asupra omului și poetului Costel Stancu, așa cum au avut și asupra mea.

Deși, așa cum spuneam, experiența călătoriei în sine poate fi profundă și transformatoare, prezența unui prieten apropiat amplifică și mai mult impactul acestei călătorii, iar atașamentul dintre cele două persoane oferă fiecăruia un suport emoțional și spiritual esențial în fața provocărilor și incertitudinilor întâlnite pe parcursul drumului. Se dovedește astfel că prin împărtășirea experiențelor și trăirilor avute, prin încurajare și înțelegere reciprocă, se găsesc întotdeauna resursele necesare depășirii momentelor dificile.

Apreciez că pelerinajele alături de Costel Stancu au creat o relație mai solidă și mai autentică între noi, deoarece, într-un mediu atât de special și de provocator precum traseele Camino, experiențele comune și dificultățile împărtășite întăresc legătura dintre oameni și contribuie la dezvoltarea unei prietenii puternice și durabile. Dincolo de șansa unui partener, călătoria alături de Costel Stancu mi-a oferit, un tovarăș de încredere și un suport emoțional esențial. Îmi place să cred că această experiență a avut o influență asemănătoare și asupra percepției și trăirilor poetului.

Poemul [Se spune că după ce ai călătorit prin ținutul acela] amplifică și ilustrează temele și ideile prezentate anterior, consolidând afirmațiile despre călătorie, puritate spirituală și căutarea sinelui.

„Se spune că după ce ai călătorit prin ținutul acela, / ți se taie limba, să nu poți povesti frumusețea / locului. Nici orbii nu sînt iertați, dar ei au / o altă pereche ochi, cu care cuprind totul. / Călcăm dincolo de hotar? te întreb. Tu taci. / Ultima oară am așteptat pînă ți s-a topit / în gură o colecție de pietre prețioase și tot / nu ai scos nici un cuvînt. Se face dimineață. / Păsările, transparente cînd dorm, își iau înapoi, / de la Dumnezeu, culorile și încep să cînte. / Se dezgheață apele. Se fierb ierburi miraculoase / pentru a dezlega omul de uitarea de sine. / Necunoscutul e în armonie cu el însuși. //”

Metafora „tăierii limbii” sugerează că experiențele intense și profunde, precum călătoria prin ținuturi străine, insuficient explorate, pot fi atât de copleșitoare încât vorbirea devine inadecvată sau chiar imposibilă pentru a descrie frumusețea și complexitatea experienței trăite. Aceasta susține ideea că unele experiențe umane transcend cuvintele și sunt dificil de comunicat prin mijloace convenționale.

În al doilea rând, referirea la orbii care au „o altă pereche de ochi” sugerează că experiența interioară și percepția spirituală sunt la fel de valide și de profunde precum vederea. Acest lucru subliniază ideea că înțelegerea și explorarea sinelui și a lumii pot fi realizate și prin mijloace neconvenționale sau non-verbale.

În plus, imaginea dimineții care aduce cu sine reînnoirea naturii, prin dezghețarea apei și cântul păsărilor, se poate interpreta ca un simbol al posibilității de renaștere și de transformare a individului prin călătorie, conexiunea cu divinul sau cu natura înconjurătoare.

Imaginile și metaforele folosite întăresc ideile anterioare despre căutarea purității spirituale și a înțelegerii de sine prin călătorie și explorare, oferind o viziune poetică și evocatoare asupra acestor teme.

De altfel, în poemele scrise pe Camino întâlnim și fragmente care ilustrează un moment profund de conștientizare și maturizare în viața poetului.

„Pedalăm amîndoi / pe o bicicletă dublă. / Cu timpul, simt că îmi este / din ce în ce mai greu. / Întorc capul: șaua ta e goală. / Copilăria încetează / atunci cînd descoperi / că prietenul imaginar / cu care te jucai / pînă mai adineauri / ești chiar tu.//”, spune Costel Stancu, purtându-ne, într-un mod delicat și sugestiv, prin experiența sa pe bicicletă, simbol al călătoriei vieții, pentru a ne prezinta o imagine încărcată de semnificație.

Inițial, poetul împărtășește experiența de a pedala pe o bicicletă dublă, subliniind unitatea și colaborarea cu un altul, cel mai probabil prietenul său. Totuși, pe măsură ce timpul trece, poetul simte că devine din ce în ce mai greu să continue, iar când se întoarce, descoperă că „șaua ta e goală„. Această revelație subliniază pierderea sau absența prietenului său, fie fizic, fie emoțional, și poate simboliza deziluzia sau maturizarea în ceea ce privește relația lor.

În urma acestei conștientizări, poetul reflectă asupra unei adevăruri mai profunde: că prietenul plăsmuit, cu care se juca în copilărie, era de fapt o manifestare a propriei sale imaginații și a sinelui său interior. Această revelație marchează sfârșitul inocenței și copilăriei, sugerând o trecere la o nouă etapă de conștientizare și înțelegere a realității și a sinelui.

Prin acest fragment poetic, autorul sondează tema pierderii inocenței și a descoperirii de sine într-un mod subtil și profund, oferind o reflecție asupra trecerii de la lumea imaginară a copilăriei la lumea reală și la acceptarea propriei identități și maturități.

În tăcerea drumului poetul simte povara cuvintelor, pe care o redă în poemul [Cele mai ușoare pietre de moară sînt cuvintele], unde autorul reflectă asupra poverii resimțite la momentul exprimării cuvintelor în poezie. În opinia sa, cuvintele pot să strivească sufletul fără ca persoana să simtă acest lucru. Într-o încercare de a-i sfătui pe cei ce doresc să se dedice nobilei arte a creației, poetul sugerează că ar trebui să ardă hârtia înainte de a începe să scrie, pentru a evita hrănirea iluziilor și a vanității despre sine.

„Cele mai ușoare pietre de moară sînt cuvintele. / Aproape imponderabile. Te strivesc fără să simți. / Înainte de a te apuca de scris, dă foc hîrtiei. Nu hrăni / cu iluzii vanitatea celui despre care urmează să scrii. / E un adînc neîmplinit în tot ceea ce zboară. Poezia e / cea mai verosimilă formă a uitării de sine. Cum să / te poți reclădi, dacă nu îți găsești ruinele? Dacă iei /  piatra de pe sufletul tău, trebuie să o muți pe sufletul / altcuiva. Cum îl vei alege? Dușman îți este oare acela / care îți sapă groapa cu mîinile goale, însîngerate? Laudă-l, / scrie despre truda sa. Stinge-i focul din inimă, / cu apă vie. El e aproapele. Sarpele a fost prima linie trasă / de Dumnezeu pe pămînt. L-a iubit pedepsindu-l. //”

Chiar din primul vers („Cele mai ușoare pietre de moară sînt cuvintele”) autorul ne duce cu gândul  la  forță și greutatea subtilă a cuvintele, care pot zdrobi suflete fără a fi simțite în mod direct. Acest aspect subliniază responsabilitatea scriitorului privind transmiterea unui mesaj conștient și responsabil.

Versurile „E un adînc neîmplinit în tot ceea ce zboară. Poezia e / cea mai verosimilă formă a uitării de sine” ne transmit ideea că poezia are capacitatea de a aduce eliberare prin uitare de sine, oferind o cale către transcenderea ego-ului și a limitărilor umane. În acest context, poetul transmite ideea că poezia poate fi o formă de exprimare lăuntrică, putând aduce vindecare și transformare.

În final, poetul se întreabă retoric: „Cum îl vei alege?” referindu-se la persoana pe care scriitorul o va alege să-i împărtășească povestea sa. În această întrebare, se conturează ideea că scriitorul are responsabilitatea de a împărtăși povestea și de a alege cu grijă cui îi va oferi cuvintele sale, înțelegând că fiecare persoană are propriile greutăți și lupte.

Astfel, încheind această meditație despre puterea și responsabilitatea cuvintelor, poetul subliniază importanța conștientizării și responsabilității în utilizarea limbajului și în comunicarea autentică și profundă. Poemul oferă o reflecție asupra naturii umane și a puterii cuvintelor în ceea ce privește transformarea și înțelegerea lumii noastre interioare și exterioare.

Poemele scrise de Costel Stancu în timpul pelerinajului pe Camino sunt numeroase, dar mă opresc aici cu exemplificarea acestora deoarece, din cele menționate până acum, a devenit lesne de observat că pe Camino poetul abordează o gamă largă de teme, oferind perspective profunde asupra acestei experiențe și a călătoriei interioare.