(fragment)

Era un cer pictat în culori neverosimil de frumoase, cu pete de albastru, de mov și de roșu sângeriu. Semăna cu o boltă fără început și fără sfârșit care acoperea toată întinderea pământului de parcă Dumnezeu alesese să se joace cu mințile muritorilor punând toate acele culori puternice dinaintea lor ca să-i smintească și să-i sperie în același timp.

Pentru o clipă a simțit că mâna mamei sale îl strângea puternic de braț, dorind să-l facă să vadă împreună cu ea culorile cerului. De-aia i-a și șoptit: „Uite, Alexandru, nu am mai văzut nicicând atâta frumusețe pe lumea asta. Privește, de acum pământul e totuna cu cerul, nu mai există unul separat de celălalt. Asta înseamnă oare că nici noi nu mai trăim de acum separați, tu, aici, pe pământ, și noi, acolo sus, în cer?”.

A vrut să-i răspundă, dar, o clipă mai târziu, nu mai avea cui, pentru că mama plecase de lângă el lăsându-i brațul moale și flasc, ca un semn că, nemaifiind copil, se putea descurca și fără ea. Dar apoi a simțit că revenise, că-l apucase din nou de mână, așa cum o făcea în primii săi ani de viață, când nu-l lăsa niciodată singur, pe stradă, prin magazine, pe oriunde s-ar fi putut simți lipsit de protecție.

„Privește, e minunat cum Dumnezeu pictează astfel întinderile sale, acest roșu-vinețiu pe care l-am iubit întotdeauna și pe care l-am purtat de atâtea ori impregnat în fustele și rochiile mele. Ți le mai amintești, puiule? Sau ai uitat de frumoasa și tânăra ta mamă, cu care umblai peste tot, în primii tăi ani de viață? Spune, să știi că nu mă voi supăra dacă chiar nu-ți mai aduci aminte de garderoba mea. Au trecut atâția ani…”

O privea cu tristețe și înverșunare fiindcă știa că împărțeau doar câteva clipe laolaltă, ea urmând apoi să dispară pentru totdeauna în hăul timpului, acolo sus, în cerul colorat în albastru, roșu și mov.

„Cum să nu-mi amintesc, mamă, culoarea hainelor tale? Nu știi cum râdeai de mine că obișnuiam să le îmbrac mereu, pe ascuns, de parcă eram fetiță, și nu băiat. Da, da, făceam asta tocmai pentru că te iubeam atât de mult încât voiam să simt gustul, mirosul, foșnetul hainelor tale atât de frumoase.”

I-a mai văzut o dată chipul, mai luminos ca oricând, apoi zâmbetul neschimbat nici măcar de moarte și a deslușit cum vocea ei susurase privindu-l pentru ultima oară ca o ființă vie:

 „Doamne, câtă frumusețe mi-ai dăruit, încă o dată, dar mai ales câtă bucurie să fiu, din nou, alături de copilașul meu.”

Traversa acum râul lat și adânc, așa cum și-l amintea din copilăria sa, pe un podeț șubred și neted, neschimbat de atunci, din ziua în care copilul aflat la câțiva pași de el avea să se prăbușească, brusc, în apa adâncă și colorată în gri din cauza frigului și a zăpezilor topite în acel sfârșit de iarnă. Atunci a suferit pentru întâia dată în viața lui relativ scurtă, căci la momentul respectiv abia împlinise unsprezece ani, o traumă atât de adâncă, încât ani buni a tot visat moartea neașteptată a băiețelului dispărut în adâncurile mâloase ale râului Timiș.

„Spune-mi, mamă, voi putea uita vreodată de copilul acesta înecat în apele râului unde am învățat să înot la nici șapte anișori? Să nu-i mai zăresc degetele acelea subțiri, pe care mi le imaginam ca fiind aidoma creioanelor din penarul meu de la școală, cum dădeau disperate contur apei gri și învolburate pentru a ieși deasupra. Să nu mai simt niciodată frigul din trupul meu, care de atunci revine mereu, ca unduirea unui șarpe nisipos la picioarele mele. Spune-mi, există careva sau cineva care să-mi ofere, în cele din urmă, darul neprețuit al uitării?”

Și mama avea să-l salveze, ducându-l la omul acela ciudat, care ziua picta femei și leoparzi pe pânze de un lat de om, în timp ce noaptea se ascundea de prieteni și dușmani deopotrivă, ca mânat de un duh urâcios și vătămător. L-a găsit în capătul Cartierului Fabric, într-o casă mâncată de carii și roasă de tumultul timpului, adormit pe un fotoliu și acoperit cu o blană de urs până la bărbie.

„Cu ce vă pot ajuta, doamnă?”, a scâncit bărbatul dinaintea lor. Apoi a ținut să știe de unde a aflat de el.

„De fapt, de la cine ați aflat că exist în orașul ăsta? Sincer, nu mulți mai știu că încă n-am murit”, a ricanat, batjocoritor, bărbatul sexagenar.

„Primarul orașului mi-a povestit câte ceva despre dumneavoastră. Despre cine sunteți, cu adevărat. Așa am aflat că aveți darul să tămăduiți sufletele tulburate ale copiilor. Știu ce ați făcut în timpul războiului. Cum i-ați ajutat pe copiii săraci și înfometați să treacă puntea dinspre moarte spre viață. De-asta am venit la dumneavoastră, să-mi ajutați propriul copil să uite ceva anume, un lucru îngrozitor pe care l-a trăit cu ani buni în urmă.”

Apoi i-a povestit despre copilul înecat și despre tot ce-a urmat mai târziu în viața lui Alexandru.

„Doamnă, tot ce ați pomenit despre mine s-a întâmplat în urmă cu cincizeci de ani. Pe atunci obișnuiam, într-adevăr, să oblojesc sufletele celor mai nefericiți copii din orașul acesta. Să-i ajut să nu moară de foame și să le dăruiesc jucării la care ei nici măcar nu puteau să viseze. Pentru asta, mă strecuram noaptea în casele celor cu dare de mână în timp ce dormeau și luam tot ce apucam de prin bucătăriile și pivnițele lor. Doar așa puteam să le văd, a doua zi, o mică rază de lumină în ochi și să mă bucur când mă îmbrățișau cu sinceritatea lor nepervertită încă de nimic din lumea asta. Vă întrebați cum de nu m-au prins în timp ce le intram în case? Simplu, pentru că Dumnezeu mă învățase să zbor, nu să merg, pur și simplu, printre ei.”

Le-a mai spus că-l cheamă Rudi și, când s-a întors cu întregul corp și cu fața lui neobișnuit de tânără pentru un bărbat ce se apropia de șaptezeci de ani către Alexandru, acesta aproape că a înghețat. Era din cauza ochilor săi verzi, care, în întunericul ce domnea adânc în casa aceea părăginită, se colorau când în albastru, când în mov, pentru ca, în final, să devină roșu aprins.

„Privește, mamă, are ochii de culoarea cerului nostru, pe care l-am văzut mai devreme”, a apucat să-i șoptească, îngândurat, Alexandru.

„E un semn bun, puiule, a mai apucat mama să-i răspundă, de-a dreptul fericită. Și așa a și fost, pentru că, după întâlnirea cu vraciul din Fabric, a încetat să-l mai viseze pe copilul înecat, la câțiva pași de el, în apele tulburi și gri ale râului Timiș.