Am citit, cu un interes care n-a scăzut până la ultima pagină, recentul volum de proză (proze)*, semnat de mai mulți membri ai cenaclului SF „H. G. Wells” (Timișoara), apărut, la finele anului 2023,  la Editura Universității de Vest din Timișoara. Aș vrea să remarc, ab initio, cele două (foarte bune) „instrumente de lucru” care însoțesc textele propriu-zise ale antologiei: un „cuvânt explicativ”, semnat de Antuza Genescu, care-i individualizează tematic și stilistic (și… uman !)  pe autorii prozelor din volum, caracterizându-i succint și sugestiv; o postfață, de fapt un eseu inteligent,  doct și scris elegant de către Laurențiu Nistorescu, care demonstrează că SF-ul este literatură veritabilă și nu trebuie nicidecum plasat la marginea sau în afara literaturii propriu-zise. Cât privește volumul de față, Laurențiu Nistorescu se simte obligat cu câteva explicații: „Dacă primele două volume ale antologiei grupării de creație <Wells-Timișoara>au fost ghidate (firesc, în 2019, la aniversarea a 50 de ani de la constituire) de preocuparea de a ilustra devenirea sa în timp, implicit amplitudinea atinsă ca număr de creatori, ca diversitate a vocilor auctoriale și ca asumare (reflex al maturizării de grup)  a unei conștiințe critice și teoretice autoreflexive, acest al treilea volum antologic țintește să demonstreze că există și un prezent creator la <Wells-Timișoara>: toate textele selectate aici aparțin unor autori care se identifică cu gruparea și (mai important) toate au fost create în acești ani de după aniversarea semicentenară, în ajunul marcării unui alt moment aniversar: 50 de ani de la apariția primei reviste SF tipărite din țara noastră, Paradox, care, iată, își continuă existența și în prezent” (p. 254). Autorul eseului mai aduce, în sprijinul apartenenței SF la literatura veritabilă, și necesitatea identificării în textele SF a acelor componente care sunt esențiale pentru comunicarea literară: „autor, text, cititor, limbă/limbaj” (p. 254-255). Am adăuga noi și componenta estetică, fără care un text poate exista, dar nu are atributele literaturii. Iar ideea e susținută și de cuvintele introductive ale Antuzei Genescu: „Sintagma literatură science-fiction nu este o alăturare de termeni incompatibili, nu este un oximoron, nici un paradox. Fondul ei, care îmbină arta cuvântului cu știința este literatură” (p. 8). Volumul de față e alcătuit din șase texte, de dimensiuni diferite (doar ca număr de pagini), scrise în stiluri diferite, dar care au ca numitor comun apartenența la conceptul de literatură, punând adică pe primul plan transmiterea, cu ajutorul artei verbale a unor mesaje, uneori ușor încifrate, dar posibile, deci încadrându-se perfect ideii de mesaj literar. Pe unii dintre autori îi cunosc, altora le știu preocupările pentru domenii care se ating cu literatura SF prin ideea de reconstituire a realității (istoria civilizațiilor dispărute, de exemplu, sau a mentalităților). Ceea ce îi diferențiază este poziția individuală față de cuvânt, de forța evocatoare a acestuia, de capacitatea vocabulei de a construi sau a re-constitui realități, de a sugera ceva, nu numai de a numi. La Győrfi-Deák Győrgy, de pildă, glisarea permanentă între semnificații (ajungându-se la spumoase jocuri de cuvinte) este un procedeu stilistic recurent (i-am citit și alte proze, decât cea din volumul acesta) și un procedeu de comunicare personal , prin care autorul se individualizează între membrii cenaclului SF din Timișoara. Laurențiu Nistorescu își apropriază un stil sobru, dominat de o logică aparte, pe care o presupune „evocarea” unui eveniment dintr-o „realitate” reconstituită în stil SF. Terninologia „tehnică”, proprie literaturii SF, este exploatată cu parcimonie, ca în toate volumele de proză SF publicate anterior. Remarc și un umor reținut, poate mai greu de perceput pentru un lector grăbit. Preocupările lui de istoric al unor civilizații dispărute l-au ajutat, sigur, în imaginarea unor spații extraterestre, a unor populații neobișnuite pentru cititorul de azi. Lucian Ionică scrie o proză „clasică”, cu intarsii de umanism și cu un posibil „final fericit”, dacă narațiunea ar continua. Lasă o ușă deschisă viitorului, semnificațiile finalului sunt multiple, iar stilul e de o sobrietate de invidiat. Traian Urdea „se mișcă” lejer în spații pe care nu le bănuiești a aparține SF ( dar… aparțin !), se cantonează ușor în lumea comunicării și a gesturilor contemporane și ne propune o societate bazată pe gesturi și limbaj dezinhibate. Silviu Genescu este cel mai fidel compartimentului literar SF, mânuiește și combină termeni din tehnologia imaginației, pe care au cultivat-o „clasicii” SF, având, în același timp,  o logică interioară a textului care-l integrează literaturii propriu-zise. Pare a fi, alături de Laurențiu Nistorescu, scriitorul SF cu resursele imaginative cele mai evidente în acest domeniu. Daniel Timariu speculează stranietatea lumilor SF, într-un limbaj perfect coerent altfel, imaginația ființelor din narațiunea lui fiind resursa de regenerare morală pentru societate. Apreciez toate afirmațiile din prefața Antuzei Genescu, în special aprecierile asupra cenaclului „H. G. Wells”, care s-a constituit deja ca o veritabilă „școală literară” pentru genul SF. Și nu e lipsită de adevăr și de semnificație nici constatarea lui Laurențiu Nistorescu, din finalul eseului său: „…cu o frecvență semnificativ mai ridicată decât în câmpul literaturii generale, autorii recurg la reificarea petsonajelor, tipologiile acestora urmând funcția narativă și, adesea, constituindu-se în suport al demonstrației raționaliste. Și exemplele pot continua. Este însă de reținut că toate aceste particularități au valabilitate doar în cheie probabilist-statistică, altminteri, fiecare creație, fiecare autor și fiecare cititor SF constituind un caz particular, care poate eluda – sau, dimpotrivă, supralicita – oricare dintre specificități” (p. 258).

* Cenaclul „H.G.Wells”, Timișoara, PROZĂ, Editura Universității de Vest, 2023.