Ninge-acum orizontal, domnule Cantemir,

de parcă se piaptănă Samoş – al nostru tată-cer –

deasupra tuturor peşterilor sacre din Carpaţi,

după o noapte în care i s-a spart – de-atâta somn

greu – imensa-i pernă cu puf de lebădă :

în bărăgane, până sub Dunăre, cai şi călăreţi

se scufundă printre nămeţi !

E-n spuma-laptelui ţara întreagă, Enciclopedicule,

e-n zăpada de pe faţa lui Eminescu – da, în profil,

chipul Poetului seamănă cu harta incandescentă

a Patriei,  fixată perpendicular

pe zidul eternităţii din umerii lui cât Dacia.

Bucovina, Maramureşul, în omăt,

adună lumina întreagă de pe fruntea Poetului ;

pe tâmpla-i stângă, se zăreşte Prutul, clopoţind

până sub lobul urechii, unde se ocheteşte-n Don-Ares ;

de sub sprânceana-i arcuită sonor, şerpuieşte Siretul,

mai lin, spre Fluviul cel Mare, ce-i conturează

stufoasa bărbie (desigur,

delta-i se ascunde sub ceafa lui neguroasă)…

Da, în profil, capul Poetului întruchipează harta

României uimitoare, înrădăcinată-n eternitatea-i

din umeri : din ochiul lui drept, izvorăsc

râurile noastre parţial-libere –

Tisa şi Someşul, Crişurile, Mureşul şi Oltul

(da, Enciclopedicule, ochii lui himerici scânteie-n lăuntru,

de ei rezemându-se Apusul cu-ale lui coroane supraetajate) ;

buzele lui murmură Porţile-de-Fier-ale-Cuvântului

(porţile de platină, ori de crom, sau de lumină –

cum vrei să le zici…) ;

Dunărea i se înnoadă sub Mărul-lui-Adam (ori Mărul

lui Deceneu, de doreşti), simţind magnetul

invizibil al Pontului, în pat de răchită euxină ;

pletele lui – cât Moldova noastră şi Dobrogea

de toate mileniile –, proptind răsăriturile,

coboară dinspre Putna şi Voroneţ –

şi clopotele mănăstirilor (în care Ane zidit-am)

înalt întăţesc (o, nu, domnule Cantemir,

părul lui – pana corbului – este natural –

n-a purtat perucă vreodată, ca-n medievalele vremi ;

n-aş putea spune cine i l-a potrivit cu foarfecele –

eu aşa-l ştiu dintotdeauna – Luceafăr – şi-apoi,

cine poate să tundă veşnicia, Enciclopedicule ?)… !

Da, în profil, capul divin al poetului Eminescu

întruchipează harta României uimitoare,

înrădăcinată-n eternitatea-i din umeri – şi de aceea,

poate, pământul nostru a dăruit cele mai multe

genii pe cap de locuitor (mort, viu, viitor)…!

Da, în profil, chipul Poetului conturează harta

incandescentă a Patriei, fixată perpendicular pe zidul

eternităţii din umerii lui cât Dacia / Dacoromânia…!