Departe de orice urmă a suficienței, continuându-și negreșit traseul reputației în poezia de azi, Iosif Băcilă continuă să fie prețuit în continuare de un număr mereu în creștere de cititori fideli. Dincolo de chipul distins al cărturarului din Țara Almăjului și de modestia intelectualului muncind cu mult folos pentru obște, noi reținem azi pentru destinul literaturii române un om al civismului nezgomotos, fără ifosele populiste ale multora dintre cei care aleargă după onoruri ieftine și glorie de mucava, împreună cu o operă literară împlinită.

Nicidecum înfeudat vanităților zilei, la vremea când publicații de prestigiu ale breslei mai pun, adesea, stavilă, valorilor provinciei, Iosif Băcilă continuă să creadă până la obsesie în binecuvântările unei armonii a scriitorilor din toate geografiile spiritului românesc; un proiect care: întârzie, încă, fiindcă stă sub diagnosticul grav al invidiei și al egoismului netezit de interesele mai mult sau mai puțin oculte ale unor confrați, mult mai atenți la forma podiumului fals decât la ceea ce trebuie să însemne și să includă novator și original opera lor la cuantumul axiologiilor culturii noastre. Un volum recent, Lacrimă sub candelă (Timișoara, Editura Cosmopolitan Art, 2022, 236 p.), volum îngrijit, cuvânt înainte și notă asupra ediției de Florina-Maria Băcilă, vine, iarăși, cu demonstrația că discursul liric al poetului bănățean, rămâne în continuare particularizat și nici o altă substituție, cât de perfectă ea, nu ar putea genera o cât de minimă schimbare de paradigmă. Ceea ce mai înseamnă că Iosif Băcilă își păstrează locul binemeritat pe lista poeților care își fidelizează trăirile, freneziile, energia lăuntrică în jurul acestui topos esențial definind, rizomatic, sufletul profund al națiunii căreia-i aparținem cu ființa noastră: universul satului românesc.

Cronici entuziaste au însoțit, de-a lungul anilor, traseul aparițiilor editoriale, cei mai mulți interpreți ai poeziei sale zăbovind asupra civilizației satului, matca genitoare a creației. Sensibil și cerebral, deopotrivă, posedând o prozodie stilistică elevată, Iosif Băcilă a manifestat o atenție programatică, între eflorescența metaforei și luciditatea vizionării nuanțat-rafinate a acestei lumi în care mai ales stările de cogitație trebuie să presupună biografia ascensivă a cuvântului bine stăpânit pentru a edifica o operă identitară. Rezoluțiile poetului stau sub semnul melancoliei și al unui expresionism oarecum barochizant, întoarcerile la dramatismul clipelor istoriei conservate în memoria locului având un statut al performanței prozodice mai cu seamă. Mă gândesc la secțiunea Lotrul sau gâlceava ochiului cu lumea, în care timpul-memorie devine solemnizare a  recitativului într-un ritual care inspiră auroralul elanurilor imaginative („Parcă aș tăia/piatra în două cu lacrima mea,/ cu lacrimi de rouă!// Parcă aș tăia/piatra din râu/cu un curcubeu,/ cu un bob de grâu!//Parcă aș tăia/ piatra în șapte/cu un Univers,/cu un Miez de Noapte!”) iar clipa  de  istorie-poem (se  face trimitere la ultimul haiduc al regiunii) se mistuie în incandescențele unui ludic potențat de simboluri (și simbolistici) ancestrale. Regenerările viziunilor, în fapt, datorează turbionului sentimentelor prioritare, irepresibilul interogărilor inspiră traversările mithice, cuantifică resursele metaforei în registru hedonist-rustican, relaționările paremiologice ale poemelor fiind de-structurate de un eu volubil, al spațiului intermediar, mentalitatea poporală ieșind la iveală în integralitatea oralității acestui poesis sacrificial: „Într-un vârf de fag pe-o coastă/cântă-o pasăre măiastră/Cu-cu, cu-cu, viers frumos, /De răsună codru-n jos – /Dar mierla din altă vale/ Mi-l oprește din cântare:/ – Spune-mi, dragă frățioare,/ Ce dar ai? Și ce te doare?/ De ce cânți așa cu foc,/ De și apa stă pe loc?!// – Soră, nu mă veselesc,/Cum alții mă socotesc,/Că m-o lăsat Dumnezeu/ Așa cum n-am vrut nici eu:/Să fac codru’ să vuiască,/ Să fac codrii să vorbească/ De oameni înstrăinați,/De părinți, lotri și frați!” (Cântec din bătrâni, p. 69)

Lumea lui Iosif Băcilă e postulată liric într-o interioritate a sufletului-cuvânt. Bucuria indicibilă ține întotdeauna de o confesiune a întoarcerii, supraviețuirile au loc între ludic și inefabil, tumult melancolizant și jocular imagistic, realitate tragică și biografem. Astfel că în secțiunea Poeme cu litere dăltuite noaptea, natura, lume-timp în de-sacralizare, acționează obsesiv-disforic în mentalul eului auctorial. Imagismul acesta crud, intemperant, „exorcizând”, în fapt, tranzitivitatea, se înfiripă din percepții viscerale, evocând un neaoș scenariu de dantelării și însăilături etnographiate în spirit liturgic. Doar timpul va aparține apelor lustrale („Clipocesc și scapăr/Râul/Și-un luceafăr”, „Curcubeu în ape – /Zariștea n-o-ncape/Dinspre culmi, /Pe-aproape”), simțirea autentică e generată de bucuriile simple. Reflecția este una intuitivă, ineluctabilul încifrează tonalități afective, memorabilul, durată instalând constructul liric ca generic, reiterând înnobilarea poemului–suflet, repetabila renaștere. În astfel de exemple (și multe mai sunt), ludicul dobândește forță de sugestie, sens simulat între o reverie și real: „În casa aceasta nu mai locuiește nimeni./ – Nu-ți fie frică, spuse fereastra, supraviețuim. /Vom invita soarele să ne fie oaspete – /Și-o să ne jucăm de-a baba-oarba; copilărim…” (p. 118)

Universul acestor magii – melancolia căutată, contemplativul–ritual, numinosul exceptat – este in integrum reflexia unui neîntrerupt aflux de imaginar. Fiindcă eul liric de-retorizează meditația, deplinul expresiei este alcătuirea novatoare a clasicității prin semnificanți și de-semnificanți. În partea care dă și titlul cărții, Lacrimă sub candela aprinsă, tiparul mental incumbă alte corolare, ne raportează motivațional la carnea texturării op-ului. Conotații profunde (ritmul și rima sunt vehicolul autonomiilor) instalează paradigme ale iremediabilului („Să-mi dați de pomană morile din sat,/Să le am aproape-n primeniri de vânt – /Când o fi să fiu, când voi fi plecat,/ Dus să iau lumină, chiar de sub pământ.”), dezghioacă ficțiunea lirică din crusta șarmantelor sărbători ale sufletului. Încărcătura simbolică are ceva din tema poveștilor de demult ale satului. Sindrofiile ființei se întâmplă în jurul fizionomiilor celor dragi, părinții, portrete prioritare în acest univers sacru, familia, în general, prietenii și figurile speciale care au marcat miracolele copilăriei, colegii scriitori; unele poeme având și un caracter dedicatoriu. Sunt ușor recognoscibile parafrazele, tehnica diafanizării (o remanență din prozodia clasică), trăsăturile profetice ale unor constructe lirice, soteriologice: „O minune veche,/ O minune nouă,/Peste culmi și țarini – /Lacrima de rouă,//O minune nouă, /O minune veche,/ Darul fără margini – / Dar fără pereche.// Veche și mai nouă, /Pătimire, veste – /Murmură prin frasini,/ Dragostea-poveste!”(Lamură, p. 149) 

Să notăm și instantaneele de incipit viguros la fiecare din amintitele secțiuni ale cărții, Damian Izverniceanu (text din 1921) și versurile melodiei Balada Gosnei, (Vior Cialma și Ion Luca Bănățeanu) anticipând providențialul poporal, în primul ciclu, apoi textul-tabletă Primeniri, al autorului, augmentând, în partea a doua senzitivul stării de a crea, citatele extrase în ciclul al treilea, din Lucian Blaga, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Ioan Alexandru subliniind dominanta orfică în poezia lumii. Iată, așadar, armătura fortifiantă a valorii în sine a cărții, după prefața Florinei-Maria Băcilă urmând „cuvintele de întâmpinare” ale lui Ion Marin Almăjan și Octavian Doclin, finalul „fiind marcat de „cuvinte însoțitoare” cu o selecție de opinii critice despre poezia lui Iosif Băcilă, texte de Ionel Bota, Gheorghe Jurma, Alexandru Ruja, Adrian Dinu Rachieru, Livius Petru Bercea și o „notă biobibliografică”. Dincolo de a demonstra că potențialul stilistic-artistic al autorului a rămas intact, poemele mai noi ale lui Iosif Băcilă sunt scrise, iar, dintr-un mare și nobil respect pentru limba română, cartea reconfirmând unul din liricii autentici ai literaturii noastre.