Realizarea unui film documentar este în sine o poveste. Aproape simplu de relatat, greu spre imposibil de înfăptuit. Pentru că înainte de a deveni o poveste, istoria realizării unui astfel de film este deosebit de complexă constând, dacă iei lucrurile în serios cu adevărat, o lungă documentare, căutarea locurilor de filmare care să ilustreze spaţiile şi momentele cele mai imortante pentru a reda subiectul propus, scrierea scenariului, filmările, montajul. Nu voi vorbi despre toate acestea, dar atunci când am pornit la drum pentru a face filmul „Un destin zbuciumat, Sever Bocu” momentul cel mai dificil a fost cel al documentării. Acest lucru s-a datorat, recunosc, ignoranţei mele, nu ştiam prea multe lucruri despre acest personaj care avea să îmi marcheze ulterior destinul profesional, propria mea viaţă. S-a întâmplat în toamna anului 1997 când a intrat în biroul meu de la TVR Timişoara prietenul meu, scriitorul Viorel Marineasa, care m-a întrebat simplu, după ce văzuse că începusem să mă mişc în domeniul filmelor documentare, de ce nu fac un film despre Sever Bocu. Meticulos şi pasionat de lectură cum sunt, mai cu seamă cu privire la istoria bănăţeană, mi-am suflecat mânecile, cum se spune, am înghiţit o gură de aer curat şi m-am cufundat în colbul ziarelor şi revistelor de la secţia de documentare de frumoasă amintire de la Bastion a Bibliotecii Judeţene şi am devorat cam tot ceea ce se atinsese de numele eroului meu, de la colecţia ziarului „Vestul” la publicaţia „Voinţa Banatului”, la numeroasele broşuri care aveau să dea ulterior substanţă celor două volume din seria „Drumuri şi răscruci”. Nu în ultimul rând am solicitat sprijinul profesorului universitar doctor Ioan Munteanu, care mi-a fost alături în întreg acest demers al meu cu competenţă şi căldură, chiar amuzat uneori de îndărătnicia cu care uneori sfidam şi imposibilul pentru a-mi atinge scopul. 

Revelaţia avea să fie multiplă,  de la cea de ordin documentar la cea de ordin moral. Descopeream un om care iubea cu pasiune istoria Banatului, care în numeroase conferinţe, articole, iată cărţi, dar şi printr-o seamă de acţiuni practice contribuise la aşezarea acestei istorii în matca sa originară şi dreaptă. De atunci aveam să-mi orientez şi eu propriul program de ilustrare a istoriei bănăţene în secvenţe de film documentar după criteriile enunţate de acesta, aveam să dau greutate unor momente şi eroi tocmai pentru a putea înfăţişa pe canalele televiziunii publice naţionale contribuţiile oamenilor din această parte de ţară la spiritualitatea românească. Aveam să scriu şi o carte despre felul în care am realizat filmul şi felul în care acest personaj, Sever Bocu, a marcat prin ţinuta sa de sobru om politic dar şi pasionat om de cultură, timpul său spiritual, drumul de la Şiştarovăţul naşterii sale la locul neştiut de pe malul Izei, la Sighetul Marmaţiei, unde îşi doarme somnul eternităţii.

Mă bucur că aceste două instrumente culturale aveau să declanşeze un adevărat proces de readucere a lui Sever Bocu în conştiinţa oamenilor de azi, mai cu seamă tineri, prin numeroasele vizionări organizate, dar şi cu aducerea de către autorităţile de la Lipova a unui pumn de ţărână de pe malul acela de apă pentru a fi aşezat, într-o urnă, alături de urna Marilinei Bocu în biserica refăcută de Sever Bocu din Lipova, la realizarea unui bust al său în oraşul de pe Mureş. Dar am mai făcut ceva, şi acest lucru constituie, fără îndoială un lucru inedit: am luat legătura cu domnul Peter Georgescu, nepotul lui Sever Bocu, care constituie piesa de rezistenţă a filmului.

Cum am reuşit să-l descopăr pe copilul de odinioară care jurase că nu va mai vorbi strop de limbă românească şi nu va mai călca pe acest pământ atât de câinos pentru el? Iată povestea. Cu un an sau doi înainte, îmi povestea primarul de atunci al localităţii Lipova, Petru Gherman, s-a trezit în pragul uşii cu statura masivă, zâmbitoare, uşor ezitantă dar bine strunită de soţie, doamna Barbara. Era însuşi domnul Peter Georgescu, miticul personaj despre care auzise multe din folclorul local, despre noaptea aceea în care marele lor concitadin fusese ridicat de către Securitate şi a dispărut în beznă, iar cei doi nepoţi şi doamna Marilina avea să dispară şi ei curând, sub oblăduirea aceloraşi securişti, pentru a trăi un destin amar, într-atât de umilitor încât jurase să nu mai pună piciorul pe pământ românesc.  Dar iată-l acum pe domnul Peter Georgescu dornic să revadă casa bunicilor, devenită Muzeu local, să străbată străzile urbei, să viziteze clădirea Primăriei, în care bunicul său, primar, îşi cununase fiica, Ligia, mama celor doi băieţi, Constantin şi Petru. Avea să doneze pe loc o sumă importantă de bani pentru a se aduce îmbunătăţiri clădirii. Şi a lăsat o carte de vizită. De aici a pornit seria investigaţiilor mele. Pe cartonul acela scria că dumnealui este preşedinte director general al firmei multinaţionale Young & Rubicam şi poate fi găsit, dacă s-ar putea cu adevărat, la telefoanele şi faxurile de mai jos. Am cerut aprobarea conducerii Televiziunii pentru un contact transoceanic, am scris un fax, mi s-a răspuns, la început cu neîncredere, apoi, informat despre intenţiile mele, cu seriozitate. Doream un interviu cu dumnealui, da, fără problemă, filmat, nici o problemă, firma are un sector de publicitate dotat cu camere video. Trimit întrebările, peste o lună soseşte un colet care conţinea două casete video cu înregistrarea interviului din două unghiuri diferite. Era anexată şi traducerea în limba română a celor spuse de domnul preşedinte director general. Nu voi insista asupra răspunsurilor pe care mi le-a dat în interviu, interesante şi pline de miez, ci asupra faptului că acestea păreau un răspuns la testamentul moral al bunicului său. Precizez că la data scrierii rândurilor ce vor urma Petru nu era încă născut, deci, adresarea este doar către Constantin, dar putem gândi că, de fapt, mesajul li se adresează amândurora.