Tot mai rar trece Dunărea prin oraş

tot mai des vorbesc pe stradă

tot mai puţină lume aude.

Vorbesc, poate că şiţip, poate că urlu

poate am înghiţit un lup

şi niciun câine nu mă vede

şi nici eu nu m ă mai aud.

Mă-ntorc acasă tot vorbind

mi se lungesc mâinile, picioarele

şi toate ale urechilor întortocheri

aşteteptând să vină miezul nopţii

când mă aud pe-acoperiş ca mâţele

pe mine însă însămi.

Eu trebuie să fie trează şi în somn

ca nu cumva tăcerea cea de aur

să vină şi să îmi mănânce limba.