Dintre cele aproape treizeci de cărți publicate în tot atâția ani de Robert Șerban, numai șapte sunt volume de poezie: Firește că exagerez(1994, volum distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (1996), Cinema la mine-acasă (2006), Moartea parafină (2010), Puțin sub linie (2015), Poemul curcubeu, (2021), și, recent, Aproape nimic sigur*. Cu toată această ”puținătate” a aparițiilor editoriale, paradoxal, notorietatea poetului o întrece cu mult pe aceea a omului de televiziune, realizator a cel puțin trei programe culturale, unicat prin calitate și anduranță (Raftul cu cărți și A Cincea Roată, la Analog TV, 2000-2009, și, din 2009, Piper pe limbă la TVR Timișoara și TVR 3), este mult deasupra carierei de jurnalist și redactor (la Forum studențesc, Renașterea bănățeană, Agenda zilei, Focus Vest, Banatul azi și Orizont), de director editorial (la Editura Brumar), ori, în sfârșit, de Președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara Filtim – La Vest de Est/ La Est de Vest. Publicat în zeci de antologii, tradus în numeroase limbi (germană, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, sârbă, maghiară, polonă, cehă, idiş, norvegiană, suedeză, arabă, portugheză, turcă, ucraineană etc.) și prezent nu numai în publicații, dar și în nenumărate volume individuale și colective din străinătate, Robert Șerban este și un excelent prozator, dramaturg, autor de literatură pentru copii, memorialist, biograf, documentarist, monograf, critic de artă, curator, editorialist, neobosit comunicator și promotor de dialoguri esențiale devenite cărți (cu Valeriu Armeanu, Dorin Tudoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Marcel Tolcea etc.),  activist cultural, coordonator de publicații și evenimente, îngrijitor de ediții etc. În pofida acestei extreme diversități a preocupărilor și performanțelor, Robert Șerban e, totuși, înainte de orice altceva, poet.

          Explicația e de găsit în chiar versurile sale, care, încă de la Firește că exagerez, au îmbrăcat haina unei seducătoare clarități, a unei fermecătoare transparențe. Directe, concise și aparent discursive, susținute de o constantă bună dispoziție, de o bucurie stenică, încurajatoare, nealterate de derapaje de limbaj, adăpate de la izvorul prea plin de iubire al propriei vieți, poemele lui Robert Șerban au dezvoltat în timp, cu perseverență, o veritabilă retorică a simplității, profund legată de ființa cea de toate zilele a autorului: una senină, tolerantă, solară, nonconflictuală, care face din poezie o componentă chiar a acestei vieți. Pentru Robert Șerban, a scrie înseamnă intuiție și reacție empatică. Afecțiune fără pretenții. E o modalitate de a compensa, cu simplitatea unei niciodată trădate directitudini, tristețile, amărăciunile propriei existențe, de a echilibra tensiunile ascunse ale stărilor interioare. Dar și de a camufla discret neliniștile, tensiunile metafizice, de ”a acoperi” regimul reflexiv al unei viguroase meditații asupra vieții, iubirii și morții, pilonii ce alcătuiesc și susțin perimetrul de definiție al poeziei lui. De a-l poziționa programatic pe autor alături de obiectele mărunte, neimportante, vulnerabile, de ființele comune, obișnuite, fragile: ”îmi plac oamenii cărora le tremură bărbia de emoție/ care nu-și găsesc cuvintele și/ încep să transpire căutându-le/ până când li se udă cămașa-n spinare […] îmi plac oamenii care-și vâră capul între umeri ca niște transformers ce vor să se predea și n-au cui/ cei plini de ticuri/ cu șlițul descheiat/ cu ciorapii de culori diferite/ cu cravatele pătate/ îmi plac cei care dau mărunt din buze/ de parcă ar repeta/ cea mai importantă rugăciune a vieții lor/ îmi plac întârziații/ sfioșii/ naivii/ nătăfleții”  (Preferații mei).

Tot mai limpede de la un volum la altul, tot mai accentuat confesivă, străbătută de o cuceritoare sinceritate, această poezie s-a coagulat, în timp, într-un veritabil jurnal de ființă, în care episoade reale, întâmplări curente, evenimente domestice, mici fragmente de viață personală sunt preluate nemijocit, transfigurate în istorioare și fabule cu certe virtuți etice și moralizatoare. Ele sunt așezate în poem nu în litera, ci în spiritul lor. Sunt transformate în pretexte, surse ale unor mici invenții epice și scurte narațiuni, în nuclee de story intim de transmis celorlalți ca model de înțelepciune. Sunt, în sfârși, (re)semnificate, dispuse într-o altă paradigmă, mult mai nuanțată decât aceea din care provin – realitatea imediată, spațiul familial, universul domestic etc. Experienţele private, autobiografice, reacțiile și trăiririle strict individuale sunt asimilate și așezate în câmpuri semantice adesea total diferite de matricea originală. Realitatea poetică e  alcătuită din secvențe, decupaje, colaje de contexte reale, dar e dominată de ambiguități, împinsă spre marginile invenției pure, ale ficțiunii totale. Nu într-un singur loc, sunt de găsit în poeme istorioare adevărate despre care poetul a vorbit, în alte împrejurări (dialoguri, mărturisiri, interviuri etc.), ca fiind fapte (auto)biografice adevărate, precum în acest Little love story: ”marea mea decepție-n dragoste/ a fost în clasa a doua/ când/ îndrăgostit de fata cea mare a învățătoarei/ n-am mai rezistat/ și într-o seară am întrebat-o pe mama dacă/ poți să te căsătorești cu cineva mai în vârstă […] o dată într-o pauză/ altă dată la/ sfârșitul orelor/ când ne-am întâlnit la țâșnitoarea din curte/ tu prima/ i-am spus fâstâcit/ / iar ea a zâmbit și doar a sărutat vârful jetului de apă/ apoi a plecat/ am sărit imediat să beau ca să-i simt gustul buzelor”. Aceasta, ca și majoritatea celorlalte poezii din Aproape nimic sigur, face parte din categoria poemelor care se încheie cu o ”poantă”, o notă concluzivă, moralizatoare, precum fabulele. Ca la Marin Sorescu ori Nichita Stănescu, ea răstoarnă întregul eșafodaj, (i)luminează dintr-o altă perspectivă, neașteptată, întregul text, trimite într-o zonă semantică adesea în contradicție cu impresia inițială. Ceea ce împinge demersul poetic în zona parabolei, face din alegorie un vector important.

Pe de altă parte, la polul opus acestui realism asumat pe jumătate, poezia lui Robert Șerban dezvăluie un gust aparte pentru experiențele avangardiste și pentru un suprarealism de substanță, fantast, viu, colorat, cu puternice accente onirice: ”m-am tot visat/ plutind pe un frigider/ în mijlocul oceanului […] iar în noaptea următoare visam la fel/ apoi/ iarăși și iarăși/ până când într-o dimineață/ am deschis ochii îngrozit:/ frigiderul nu era niciodată același” (Vis după vis). Sau: ”din clopotnița bisericii/ vedeam cel mai bine extratereștrii/ și ne rugam să ne răpească/ să ne ducă în lumea lor cu lasere/ roboți și ecrane pe care apărea orice/ dacă apăsai doar c-un deget” (Toate întâlnirile posibile). Sau: ”ce scriu/ nu contează/ dar de câte ori fac asta/  simt cum îmi crește/ vârtoasă și nu de motan/ o ditamai coada” (Fetiș). După cum trădează și o tendință de temperare a discursivității, de concentrare a ideilor, de maximizare a eficienței lor sapiențiale pe spații restrânse și foarte restrânse, cu inflexiuni de haiku. Aproape nimic sigur expandează acest teritoriu al poeziei lui Robert Șerban, însemnat pentru că el exprimă și valorizează capacitatea lui de concentrare, de comunicare esențializată prin tresăriri de luciditate a unor revelații pline de adevăr, spiritul ludic și ironia blândă: ”marțea sunt/ 21 de ceasuri bune” (Oracol); ”ea îi era credincioasă ca un câine/ el îi era ca o pisică” (Mediană); ”sparg pastila-ntre dinți/ o scuip speriat/ e dulce” (Reacție rapidă); ”orice cadou ascunde o meschinărie/ ca un mut/ care știe cuvintele/ (Inspirație); ”o mână spală pe alta/ apoi/ îi frânge/ fiecare deget” (Resurecție), ”nevinovat/ ca glonțul tras în sus de bucurie/ ce lovește/ întâmplător/ o pasăre”, ori, în sfârșit, acest superb poem final: ”dacă ar fi/ să iau totul de la capăt/ aș începe/ de la capătul ăsta” (Fisură).

”Memoria îmi aduce la suprafață, deseori, personaje și momente prin care am trecut sau care mi-au fost povestite”, se confesa poetul într-un interviu, dând în vileag că, în poezia sa, recursul la memoria afectivă rămâne, de departe, mecanismul esențial de drescifrare/încifrare lirică. Poemele sunt relaxate, par a fi scrise cu ușurința unei respirații. Sunt luminate de reflexele interioare ale unei iubiri fără de margini față de ceea ce există. Poetul se simte iubit spre a iubi, la rându-i. Pentru el, totul e dragoste, totul e poezie; ori, altfel spus, poezia există în toate, pulsează în fiecare detaliu din viața cea de toate zilele, în oamenii apropiați, în ființele dragi (mama, tata, soția, copiii), în obiectele din jur, în întâmplările banale ale cotidianului. Pe scurt, în tot ceea ce e viu. E nevoie doar de o capacitate specială de a percepe și de a asimila, de a transcrie această panpoezie a realității. Într-o asemenea linie, Robert Șerban este creatorul unei estetici a naturalului și a autenticității, impulsionată de o atitudine sapiențială, conștientă că, în cele din urmă, creația nu este nici soluția absolută și nici panaceul universal al durerilor lumii: ”poezia nu face gaură-n cer/ nu-nmulţeşte laptele-n ţâţe/ nu deturnează meteoriții şi nu coclește argintăria/ nu trece bătrânii strada/ nu aprinde beculețe de Anul Nou/ şi nu întinereşte vreo față/ nu-ngheață apele nici măcar la mal/ nu schimbă cursul vreunei poteci/ nu îmbunătățește calitatea somnului/ nu lecuiește de psoriazis/ nu goneşte turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură-n el/ prin care poezia se va strecura/ ca un şarpe ce n-a muşcat niciodată pe nimeni/ și va dispărea pentru totdeauna” (Alte neputințe). Consecvent cu sine, învederat înțelepțit de trecerea vremii, Robert Șerban se menține, și în Aproape nimic sigur, în perimetrul unui comentariu făcut illo tempore despre relația sa cu literatura: ”pentru mine, poezia e și calea spre împrietenirea cu mine, cel pe drumuri și în continuă schimbare, dar și cu celălalt, pe care nu-l cunosc, dar cu care semăn și mi-e seamăn”… 

 * Robert Șerban, Aproape nimic sigur, Poeme, Editura Cartier, 2024