***
ajută-mă
am nevoie de tine
să îmi înfig
vârfurile așteptărilor
în tâmpla ta
sau
aș vrea să încerc
mai jos
în piept
până țâșnește sângele
poate doar așa
nu o să mai avem parte
de un sfârșit clișeic.
***
îmi simt existența
ca pe un colier ieftin
cumpărat din plictiseală
dintr-un bazar
de la marginea orașului
unde se adună oamenii
ale căror chipuri
au uitat de substanța identitară
si pentru care viața nu reprezintă
decât niște cifre în statistici
si cu fiecare zi ce trece
mai adaug o perlă
infectată
de un ghinion ironic
care mă face să râd
în fața tuturor
nenorocirilor.
***
où sont les neiges d’antan?
mi-au posedat sufletul
propriile așteptări
din piele îmi curg timid
mici particule de speranță
care alunecă
pe pârtia de la Zakopane
a cărei lumină
este o mică pâlpâială
care nu este îndeajuns
să-mi gâdile pleoapele obosite
ca să înfrunt o nouă zi
din iarnă.
***
m-am încuiat
într-o cameră plină cu icoane
era grețos de frig afară
sufletele oamenilor
scăpaseră libere pe străzi
și era un adevărat
spectacol mefistofelic
pe străzi
totul era roșu
unele suflete plângeau
cu lacrimi de cianură
altele purtau atârnate de ele
o sticluță din sângele victimelor
nu mai văzusem până atunci
suflete mușcate
de propria voință
***
simt că nu aparțin niciunui loc
nici măcar nu am o cameră
unde să îmi amintesc cine sunt
când viermii străzii
îmi șterg memoria cu o cârpă
îmbibată cu propriul lor sânge
lăsându-mă alienată
în mijlocul Centrului Vechi
îmi doresc o cameră
unde să mă pot regăsi
și să simt că pot calca oriunde
pe propriile gânduri
răsfirate în orice colt
unde să văd pe podea
urmele lacrimilor mele
care au început să fie folosite
de gândaci
pe post de reper
unde să am o oglindă
să-mi pictez pe ea
reflexia propriei suferințe.
* Elena Purușniuc este studentă la Facultatea de Litere a Universității ,,Alexandru Ioan Cuza ” din Iași.