Geo Galetaru: Poeme

Geo Galetaru: Poeme

ȘI UMBRA

crește în noi

o asceză nevindecată

mere galbene

mere roșii

sângele tău e o pasăre

care și-a uitat cuibul

proptim pereții

cu respirațiile noastre anonime

să nu se audă

ecoul de dincolo

până la următoarea întâmplare

ne pierdem mâinile

și umbra

știința de a rămâne singuri

VOM TRECE DEALUL

mi-e teamă

am mai fost pe aici

ritualurile

îmi sunt cunoscute

frumusețea fuge sub unghii

lovește aerul ca un pumn sonor

de câte mâini ai nevoie

ca să mă minți

ca să stai în mine

ca-ntr-o placentă străină

la primăvară

vom trece dealul

vom sta de vorbă cu păpădiile

COPACUL NECUNOSCUT

încet

prăbușirea vine în anii pe care-i atingi doar cu mâna

aerul trece ca o pasăre și se așează pe mâinile tale

un algoritm al superstițiilor liniștitoare

vecinii adună pământ în ferestre

plantează monede sub pielea fierbinte a veacului

o eliberare de tot ce ține carnea în loc

și-o duce în case pe care nu le mai vezi

nu știam că se poate privi  cu degetele

că din când în când ceva pleacă departe de noi

și răsare ca o insulă în alte inimi

copiii construiesc grădini pe nisipuri mișcătoare

ei cresc până la tâmpla copacului necunoscut

DIN CÂND ÎN CÂND

din când în când

el vine și se așează lângă noi

clatină paharul ca pe un trofeu ludic

murmură ceva cu ochii închiși

de parcă în dosul pleoapelor i-ar încolți păsări

tăcerea e o aripă rănită

un culcuș în care adorm păpădiile                  

din când în când

el ne atinge ca pe niște păpuși docile

(cineva ne împrumută umbra

și o trimite pe un prag însorit)

din când în când

el vine lângănoi și diminețile sunt reci

UN DECLIC LIBER CONSIMȚIT

poate

o cheie pentru copaci

o alonjă în mijlocul târgului

mimarea unui act imprudent

înconjurat de sârme și boabe de orez

fără implicații strategice

lipim destine într-un caiet interzis

magia, un refugiu al orbilor

într-o simetrie perfectă

ne însoțește un declic liber consimțit

vedem ceva și râdem pe dealuri

cineva anticipează micile sincronizări

o eșarfă salvează perspectiva

O VOCE FĂRĂ NUME

cândva m-am îndepărtat de lucrurile acestea

prea târziu le-am înțeles mireasma inutilă

(femeia plimba axiome prin calendare improvizate

sintagmele gureșe așteptau semnalul sub streșini)

peste tot același râs infailibil

aceeași ușă

închisă în după-amiezile înțepenite sub piele

am mers în vârful picioarelor

am colectat privilegii

sub privirie animalului ce mi-a ghicit căderea

o voce fără nume decretează ploile și distanța

cuțitul cade în văi

acoperă mâna supusă

LUCRURILE CARE CĂLĂTORESC

ai fi vrut să treci apa aceea

să ajungi dincolo de ceea ce nu se mai vede

alegerea îți aparține

o pădure amnezică sau marginea unui cuțit

din care va zbura o istorie în două picioare

foamea de lucrurile care călătoresc

în cutii de chibrituri

în compartimentele empatice ale iernii

ochii rămân la locul lor

pentru primejdia de ceață 

CÂND TE ÎNDEPĂRTEZI

materia care nu se mai pierde

principiul atavic al insurgenței

un corp într-o perplexitate derizorie

atât

pentru cel care trăiește în ficțiune

cultivă contradicția osmozei

brațe incipiente

suntem atrași de un spațiu irespirabil

te sufoci în numele aderenței

deschizi ușile

ferestrele de partea cealaltă

când te îndepărtezi

cineva te ține de mână

OBIECTELE AU UN NUME

periple seci

„cântecul se întoarce împotriva ta

ca o pedeapsă”

nimic nu rămâne

exaltarea pe frânghii joase

obiectele au un nume de care ne temem

indecența unei respirații în ceață

ca o glisare pe corpuri reci

un copil taie secunda în două

iată segmentul de care te bucuri

numărăm din doi în doi

îngerii căzuți de-a lungul canalului

un efort fără trecut

CONTURUL CA O SALVARE

acolo ne apropiem  de ceva ce dispare

o experiență unică

nevoia de micile imperative

contorsionări cotidiene

un superlativ al ipocriziei

printre lucrurile care te definesc

ca un pumn în plină figură

convenția erodează improvizațiile impudice

o scară sprijinită de scara idolatră

pielea exultă ca un păianjen în ceață

acceptăm conturul ca pe o salvare

mimica unui înecat fără istorie

oroarea în stare pură

O FIINȚĂ DE AER

aș trece dincolo

poate dincolo e ceva

un adevăr incoruptibil

un spațiu al enigmelor reci

îmi țin mâinile

deasupra capului

într-o expectativă

de care nu am nevoie

mă surprinzi

cu flashul asurzitor al resemnării

păsările le văd

într-o zi cu soarele în altă parte

aș trece dincolo

o ființă de aer deschide ușa

CARTEA CU POVEȘTI

de acolo fugim

unii mai devreme

alții mai târziu

timpul se-ascunde într-o cicatrice frumoasă

scuturăm nucile în miez de iarnă

ne protejăm ochii

de sărbătorile întâmplătoare

o sală de așteptare

în mijlocul zgomotului aseptic

exersăm ritmul alunecării în gol

hipnoza pe un atol imaginar

cartea cu povești se deschide

întotdeauna la ultima pagină

AVEM IDEALURI

un gest tranzitiv

într-o perspectivă ce nu te mai recunoaște

voința trece pe străzi

ca un contabil parcimonios

cu sufletul păsării moarte sub braț

avem idealuri

hrana despotică a exaltaților de serviciu

într-o aliniere care sfidează astrele

semnele vin

cineva cade alături

se ridică și te urmează-n tăcere

PRIVIREA RĂMÂNE ÎN URMĂ               

e seară

genunchii trec de umbră

somnul nu mai ajunge aici                 

o veghe la fereastră

cu degetele proptite în întunericul indecis

o colivie zburătoare

nori care uneori pleacă

nimeni în spatele timpului

privirea rămâne în urmă

respirația e un perete cald

care se prăbușește

ploile vor spune totul

MAI APROAPE DE COPACI

despre iertare

și despre lumina din pământuri însingurate

cuvântul clatină aerul

mai aproape de copaci e totul

căderea în mireasmă

despre iertare

cândva și zborul va fi aici

și somnul peste noi trecând

o depărtare ca un capăt de drum

numele tău înflorind fereastra

peste pleoape cu ploile desculțe

numărăm zilele

respirația atinge ecoul