– Eu îl apuc la un capăt…

– Tu, de celălalt…

– Și dacă facem vreo nefăcută!

– La ce te referi!?

– Dacă îl sfâșiem?

– Crezi că s-ar putea întâmpla una ca asta?!

– La cât de fragil e! Nu m-ar mira!

– Eu aș băga mâna-n foc că ar fi tocmai invers!

– Adică?

– Adică, doar l-am întinde puțin, ca pe un elastic. Nimic mai mult.

– Totuși, să nu tragem foarte tare de el. Eu, de-o parte, tu, de alta. Să-i dăm odată drumul!

– Bun. Să-ncepem.

– Da, ai dreptate. Câtă elasticitate!

– Cred că sunt toți așa.

– Vrei să-l eliberăm?

– Încă nu, să-l mai lăsăm aici, printre noi! Să vedem, sunt curios, cum se comportă. Dacă se transformă în altceva! Va căpăta alte forme, alte culori?! Ce se va-ntâmpla cu el, peste noapte, dar dimineață, când se va trezi și va vedea că nu este în aer, la înălțime! Că e aici, atât de jos, printre atâtea obiecte, culori, respirații, printre atâtea  particule de praf, de mișcare…

– Aham, dar, dacă deschidem din nou fereastra, cum ai sugerat acum câteva minute, nu crezi că ar exista pericolul să se trezească, mă rog, aerul rece de afară să îl trezească, și să înceapă să se agite, să se preschimbe, poate, într-un stup de viespi și să pățim altele!

– În cel mai bun caz, dacă aș deschide fereastra, așa cum am sugerat, ar începe să se agite ca o muscă ce-a nimerit într-un spațiu închis. Și s-ar agita atât de tare încât sunt sigur că ar găsi fereastra, s-ar izbi de ea și, într-o clipă, ar fi afară, pe cer, unde îi e locul!

– Mie, nu știu de ce, mi s-a făcut cam teamă! Să-l avem aici, printre noi, acum că vine și noaptea. Te miri de ce e în stare! Eu zic să luăm o decizie definitivă, dar nici să nu ne pripim. Și cât mai repede!

– Te agiți ca de obicei și nu știi ce să mai spui. E mai inofensiv decât un bob de nisip dacă i-ar crește picioare! Nu-l vezi, hai să-l apucăm, fiecare, încă o dată, să încercăm să-l pipăim mai cu talent, apoi, să tragem din nou de el! Ești, ca de obicei, mult prea catastrofic!

– Da, parcă nu e chiar așa de rău. Îl pipăi și simt că e atât de moale. Parcă, nu era așa, ultima dată, când l-am atins! Și are atât de multe suprafețe lucioase! Incredibil! Și, cât e de pufos, mai ales, aici, unde începe, să spunem, centrul său. Parcă ar fi din vată. Din cantități consistente de vată.

– Ai văzut?! Nu ai de ce să te temi! Nu văd să aducă schimbări majore în viața noastră, dacă într-o noapte, o singură noapte, îi oferim cazare! E doar un nor călător. Nimic mai mult. Un nor care preferă înălțimile joase, căci are rău de cer. Și, tam-nesam, a nimerit pe o fereastră deschisă. Acum, iată-l aici! Nu cred că o să-nceapă să ardă, așa din senin sau să ne creeze alte neplăceri. Nu putem nici să-l gonim dintr-o dată… Nu îmi e teamă că prezența lui ar provoca incendii, cutremure sau alte intemperii. Nu simt teama pe care aș simți-o dacă s-ar afla în această cameră un lup sau un jaguar.

– Cum poți fi atât de sigur, de nepăsător?

– Iar începi!? Tu chiar crezi că ne-ar putea face să ne pierdem mințile? Că s-ar năpusti asupra noastră boli bubonice, roiuri de lăcuste sau cârduri de șerpi veninoși și alte lighioane?

– Nu spune nu până nu ai sărit…, știi cum se spune-n popor!

– Hai că ești, de-a binelea, dus cu pluta! Nu credeam că e atât de rău cu tine! Mai du-te și tu la un control, din când în când! Nu-ți strică, să știi!

– Îmi e teamă că ne-am putea pierde conștiința, memoria… Nu vezi că, deja, calitatea aerului din jur trece printr-o schimbare? A devenit cumva mai încețoșat. Nu vezi că, parcă locul, de când îl avem prin preajmă, trece printr-o adumbrire atât de apăsătoare…

– Auzi, ia stai așa, tu din care cărți vorbești acum? Că nu mi-e foarte clar!!!

– Nu e nicio carte, e purul adevăr. Eu mă cam tem. Și, fiindcă e și casa mea, spun să deschidem fereastra, în câteva clipe, și să-l lăsăm să iasă!

– Atâta îți trebuie. Nu mai bine ieși tu să te mai aerisești, să îți schimbi puțin perspectiva și să te întorci cu mințile adunate?

– Se vede ce fel de frate îmi ești! Ții mai mult la un nor decât la mine!

– Și ce vrei acum! Eu am deschis fereastra pe timp de furtună?!Nu cumva tu ai fost cel care a deschis-o și a uitat-o așa?

– Stai să mă așez. Ai dreptate, toate acestea s-au întâmplat din vina mea. Nu știu ce e cu mine. De la o vreme nu mai sunt atent la nimic!Parcă oboseala din ultima vreme își spune cuvântul. Mă resemnez acum și văd că nu ne rămâne decât să îl lăsăm să stea aici, pentru o noapte, atât. Vedem noi cum facem cu somnul. Eu spun să ne trezim, pe rând, să venim încoace și să-l supraveghem. Apoi, dimineață să ne gândim cum să-i dăm drumul. Poate lăsăm și ușile deschise, nu doar ferestrele!

– Sunt de acord în totalitate! Numai că eu am o altă idee!

– !!!

– Tu dormi în camera ta în timp ce eu voi rămâne aici, mă voi urca pe el și îmi voi așterne culcușul, cât mai adânc în miezul său, să simt cu tot corpul moleșeala lui, asperitățile sale călduțe și moi. E o ocazie unică de care vreau să profit. O dată-n viață ți se poate întâmpla să îți intre un nor în casă, un nor fugar. Poate că ceilalți nori i-au arătat colții sau l-au amenințat în vreun fel. L-au speriat și l-au  pus pe goană!

– Vezi numai să nu înceapă să picure sau să fulgere, să ne strice rânduielile pe aici! Sau, în timp ce stai pe el, să se deschidă vreo trapă și să pici în adâncul său vijelios. Să nu te mai pot găsi niciodată…

– Fii fără grijă. De cum a intrat în casă, e într-o continuă hibernare. E ca la animale. Nu vezi, nu mișcă, nu suflă, nu dă un semn de viață! Și nu pare a fi nici foarte impunător! E un nor, mai degrabă, scund, dacă ar fi să îl compar cu alți nori… Planează în același loc, neclintit.

– Bun, te las cu el! Dacă e ceva, îmi dai de știre. Țipi, te agiți, arunci cu ceva în ușă. O să vin într-o clipită!

– Nici pomeneală. Poți dormi liniștit. Îi vin eu de hac dacă trebuie… Dacă devine agresiv sau se transformă în ceva primejdios. Dar, cred că nu e cazul! E doar un pui de nor. Inofensiv, blând și gingaș. Asemănător unui pui de căprioară sau unui pui de cerb. Aș putea, dacă stau bine să mă gândesc, să încerc să-l modelez. Așa cum făceam, în copilărie, când prindeam bucăți de plastilină și îmi ieșeau tot felul de forme, una mai hazlie decât alta. Iscam forme de cai, pisici, căprioare, tauri, mașini, case, oameni, copii. Aveam răbdare. Stăteam cu orele până îmi ieșea, aproape perfectă, una dintre formele enumerate. Îmi era, oricum, dor să mă joc. Și, dacă, de dimineață, te întâmpină un cal înaripat sub formă de nor sau un castel de basm, ce-ai spune? I-ai mai da, atunci, drumul?!

– Să fii cu băgare de seamă, totuși! Nu știm ce hram poartă!

– Bine, cicălitorule, așa am să fac. Tu mergi degrabă și te odihnește. Mâine va fi camera curată bec.

– Așa să fie.

Fratele cam speriat părăsi camera. Cel curajos rămase câteva clipe nemișcat. Un zâmbet visător și ușor malițios îi străfulgeră chipul.

Apoi, se dezmetici, își frecă palmele și merse să stingă lumina. În ușoara întuneceală care se răspândi prin întreaga cameră, norul căpătase o fosforescență violetă. Începu să plutească, prin întreaga încăpere, lent, egal cu sine.

Curajosul merse până la dulapul de lângă ușă, de unde-și scoase o pijama pe care începu să o îmbrace. Când fu gata, veni, încercă norul cu ambele palme să vadă cât de stabil e. Merse din nou la dulap, îl deschise și scoase o pătură ușoară, o pernă, pe care le aduse și le lăsă pe nor. Se opri puțin, se dădu un pas în spate ca să cuprindă mai bine cu privirea întreaga arhitectură a norului. Pentru o clipă avu impresia că ar avea nevoie de o scară, nu foarte mare, pe care să o sprijine de el ca să urce. Se răzgândi, totuși, nefiind sigur cât de stabilă ar fi plutirea norului.

Brusc îi veni un alt gând care îi făcu zâmbetul de adineauri să se aprindă ca un felinar. Se-ntoarse și se-ndreptă spre fereastra pe care o deschise larg. Reveni și, dintr-un salt, fu sus pe nor. Se întinse, se acoperi și se-ntoarse cu spatele. În curând, adormi.

Norul începu să se miște și se îndreptă spre fereastră. Se răstrânse puțin când trecu prin cadrul ferestrei, afară. Apoi, când ieși, se înălță dintr-o dată, lăsând în urma lui mai multe dâre fumurii, fremătătoare, ca niște cozi de cometă.