Îmi plac vacanțele și concediile dinamice. Sunt, altfel zicând, adeptul unui concediu petrecut nu intr-un singur loc, ci – mai degrabă – haihuind șturlubatic în cât mai multe locuri. Un fel de hoinăreală, un periplu iscoditor, un vagabondaj estival cu miză dublă: relaxare și un strop de edificare coolturală. I-am luat pe copii și, timp de 11 zile, am vizitat, conform unui plan atent întocmit, orașe, aqua-parcuri, muzee si, deopotrivă, locuri aproape de natură. Așa se face că, după câteva zile petrecute in Budapesta, Viena și Salzburg, după forfota marilor orașe, am ajuns într-un loc idilic, un sat bavarez situat la marginea vestică a lacului Chiemsee, supranumit marea Bavariei, la poalele Alpilor, aproape de granița austriacă, la 80 de km sud de München. Locul în sine l-am ales și pentru că de aici urma să luăm un vapor pentru a ajunge pe insula Herrenchiemsee, cea mai mare dintre cele trei insule ale lacului, cu intenția de a vizita castelul cu același nume al regelui bavarez Ludovic al II lea. Un rege frumos, înalt, brunet și cu ochi albaștri, visător și maladiv, cu apucături solitare, considerat nebun sau cel puțin ciudat, mare admirator al muzicii lui Wagner si al regelui francez Ludovic al XIV – lea. Am coborât sub un soare dogoritorpe insulă și după aproximativ 20 de minute mergând la pas, trecând printr-o pădure semideasă, suficient pentru a ne ține umbră, ajungem la castelul Herrenchiemsee. În fața castelului, construit după modelul palatului Versailles, se întinde o grădină cu flori și fântâni arteziene. În timpul verii, aceste fântâni își agită apele, spre încântarea turiștilor, la fiecare 30 de minute. Copiii mei nu se arătau foarte curioși. Le-am stârnit un oarecare interes, spunându-le că vom vedea, în interiorul castelului, o sală mare plină de oglinzi și că acolo, în sala aceea, în mijlocul ei, atârnă, un candelabru misterios și impunător. Ajungem la rând, luăm bilete și ne alipim unui grup de turiști, pentru a beneficia de un ghidaj, de cineva care să ne povestească, cu amănunte bine dozate, despre locul în care ne aflăm. În scurt timp vine și ghidul nostru, de fapt o ghidă, o doamnă tânără, suplă, cu alură de viconte, sigură pe sine și cu o facondă bine instruită. Înainte de a începe turul prin sălile castelului, nu foarte impunător din exterior, dar maiestuos pe dinăuntru, ni se spune că urmează să vedem 16 din cele 20 de încăperi finalizate ale construcției regale! Întregul palat are 70 de camere, însă moartea regelui în 1886 a dus la sistarea lucrărilor de decorare.

Ghida insistă cu o voce fermă că nu sunt permise fotografiile de niciun fel. Turiștii par dezamăgiți de interdicția anunțată. În epoca selfie a nu folosi camera telefonului tocmai într-un loc care abundă de mici sau mari detalii instagramabile pare o nerozie. Cum să te abții de la postări pe Facebook și Instagram, cum să te bucuri de frumos fără like și share? La ce bun tot ce vezi dacă nu poți exhiba emoțiile trăite? Fericirea de a fi intr-un loc frumos are nevoie de validare, prin like-uri și inimioare, pentru a fi întreagă! Un fel de platonism postmodern. Nu exiști cu adevărat în lumea reală decât cu condiția de a fi prezent in Agora digitală. Cam la asta s-a ajuns în era comunicării instantanee. Am devenit o societate mimetică obsedant preocupată de sineși (abs)orbită de device-uri mobile,

În fine, turul regal începe cu Scara Ambasadorilor, o scară din marmură neagră, albă și roșie care duce la primul etaj al castelului. Pereții din jurul scării sunt foarte frumos decorați cu picturi și sculpturi in stilul rococoului francez. La etaj, încă de la primele încăperi decorate cu marmură și tavane pictate din care coboară candelabre uriașe, rămâi cu gura căscată.

Prin sălile palatului sunt multe tablouri sau statui-bust înfățișându-l pe Regele Ludovic al XIV alea al Franței cunoscut și ca Regele Soare. Mi-a atras atenția, prin opulență, deși toate încăperile erau încărcate de fast ornamental, dormitorul. Roșul a fost culoarea dominantă a dormitorului în care regele nu a petrecut, se pare, mai mult de cinci nopți, dormind, de fiecare dată singur. Se știe, regele nu a fost căsătorit.

Turiștii sunt încurajați să pună întrebări, să privească atent, să facă analogii cu imaginea de pe retină a altor palate vizitate în alte locuri. Pentru a menține trează vigilența estetică a turiștilor ghida, mereu cu zâmbetul pe buze, ne provoacă, pune întrebări si, în același scop, face pauze retorice. Știe cum să își dozeze verbiajul evitând cu bună știință rafala de informații cu prea multe detalii istorice și pedanterii stilistice . Un discurs bine temperat și adecvat scopului întru totul.

Regele Ludovic al II-lea al Bavariei și-a investit cea mai mare parte a averii personale, construind o serie de castele de basm: Neuschwanstein, Linderhof, și cel pe care tocmai îl vizităm pe insula pe care regele a cumpărat-o în 1873 de la un consorțiu de speculatori pentru suma de 350.000 de florini. Pe insulă locuiesc putini oameni, doar cei care se ocupă de administrația clădirilor regale și câțiva monahi ai unei mici mănăstiri augustiniene din apropierea palatului. Aleile de pe insula regală sunt îmbietoare, un amestec de raze și penumbre cu efect terapeutic. Și când mă gândesc că Ludovic al II lea nu și-a petrecut mai mult de 9 zile pe insulă, iar palatul pe care l-a construit după chipul si asemănarea Versailles-ului, nu a fost deschis publicului decât după moartea regelui.

Copil fiind, regele a avut parte de o educație cazonă, extrem de severă, fapt care i-a influențat viața adultă, făcându-l să fie un ciudat, un retras cu apucături schizoide. Tot ce vă povestesc eu acum sunt decupaje fragmentare din expozeul doamnei care ne-a făcut părtași ai unui excurs regal. O poveste spusă unor oameni setați parcă, in plină eră digitală, să vâneze imagini care mai de care. La final, când fiecare dintre noi, inclusiv copiii, păreau fascinați, ghida noastră a rostit, pe un ton aproape apodictic, sentința finală: pentru a înțelege timpul nostru avem nevoie de înțelegerea timpurilor care ne-au precedat, iar pentru asta e nevoie de o atenție acordată nu atât nouă înșine, ci a semnelor din jurul nostru care vin din trecut.

Fără nicio regie toți cei de acolo, turiști, mai tineri sau mai vârstnici, au început să aplaude exact ca la finele unui act artistic reușit. Am aplaudat și eu, iar înainte de a pleca i-am adresat ghidei o ultimă întrebare:

• De ce totuși nu a fost voie să fotografiem, nici chiar fără blitz, cu telefoanele mobile?
• Pentru a evita abundența de selfie-uri, pentru a fi mai atenți la cuvinte și la povestea pe care ele o spun!

Am plecat de la castelul bavarez cu informațiile pe care tocmai le-am relatat. În epoca selfie stăm cu spatele la tot ceea ce vrem, de fapt, să vedem. Ne alegem, in final, cu sute de fotografii și, doar de puține ori, cu înțelesul profund al evenimentelor lumii care dansează după ritmul baghetei marelui dirijor.

Înțelegerea realității proxime este, nu de puține ori, direct proporțională cu capacitatea noastră de a ne elibera de nevoia obsesivă a validării terților din Agora digitală.

Încă nu suntem cu totul posedați de device-urile pe care le posedăm. Încă nu e totul pierdut. Cu riscul de a-mi lua hate voi spune că muzeele ar trebui vizitate cu telefoanele mobile ținute in buzunar. Doar așa se mai pot strecura în făptura noastră fragilă câteva din înțelesurile superioare ale realității și, desigur, câteva. emoțiile autentice. În buzunarul de lângă inimă.