Cristian Vicol s-a născut în 1988 la Timișoara. În 2010 a absolvit facultatea de Jurnalism în cadrul Universității de Vest din Timișoara. A continuat la Szeged cu un master de Jurnalism Internațional. În prezent este doctorand la Litere la Universitatea de Vest din Timișoara. Tema cercetării sale o reprezintă distopiile central-europene din a doua jumătate a secolului XX. A debutat în 2010 cu proză. Din 2020 este și redactor-șef al publicației online Planu’9. Este autorul mai multor romane și volume de proză scurtă, dar și al unei istorii inedite a orașului Timișoara, intitulată O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716, apărută inițial în anul 2016, la editura Eurostampa, ajunsă anul acesta, când Timișoara este pentru a doua oară, Capitală Culturală Europeană, la cea de-a doua ediție, apărută de această dată la editura timișoreană, Brumar. Asupra acestei istorii aș vrea să zăbovesc și eu în cele ce urmează.
Dintru început, trebuie să îmi recunosc spășit cvasi-ignoranța în ceea ce privește istoria superbului oraș Timișoara, pe care mai mereu l-am asociat doar cu Revoluția din 1989 și cu formația rock Phoenix. Iar în zilele din urmă cu scriitorii timișoreni Robert Șerban, Moni Stănilă, Cornel Ungureanu, Cristian Vicol, Tudor Crețu, Ionuța Iorga, Ana Pușcaș, Anastasia Coste și alții de care mă leagă o frumoasă prietenie. Bineînțeles, în calitate de teolog, nu puteam să nu știu despre Sfântul Iosif de la Partoș. Dar cam aici se încheia documentarea mea legată de orașul de pe Bega.
În acest context, Istoria lui Cristian Vicol m-a fascinat efectiv încă de la prima pagină, sentiment care m-a însoțit până la sfârșit. Pentru că fiecare pagină de istorie redată aici și fiecare erou de poveste readus la viață în paginile acesteia, au fost pentru mine informații aproape virgine pe care mintea mea le absorbea ca un burete însetat. Ce-i drept, o parte din vina pentru neștiința mea o poartă și cei care au realizat de-a lungul timpului manualele de istorie a românilor. Pentru că deși învățăm la școală despre celebra Bătălie de la Posada din 1330 în care regele maghiar Carol Robert de Anjou este înfrânt și pus pe fugă, nu ni se spune că acesta avea reședința la Timișoara, care la acea vreme era parte integrantă a Regatului Ungariei, și că operațiunea militară pornise chiar de aici. De asemenea, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Doja, orice manual de istorie, indiferent de clasă, nu îi rezervă decât câteva rânduri, și accentul cade mereu pe moartea umilitoare a acestuia, care poate fi asemănată cu cea a martirilor. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Doja și ce fapte de vitejie a făcut acesta, nu ne spune nimeni. Din fericire, repară această lacună Cristian Vicol în această lucrare.
„Pavele! voievoade../ Scoala-te! si ia saua/ Roibului! pune-i saua../ Pavele! cneazule!”. Aceste versuri ale Phoenixilor, sau mai bine spus ale tandemului de textieri Șerban Foarță – Andrei Ujică, vorbesc despre unul dintre cei mai marcanți oameni din istoria Timișoarei medievale, despre Pavel Cneazul sau Chinezul, conform unor ortografieri timpurii nefericite. Acesta a fost unul dintre cei mai abili și totodată aprigi căpitani ai oștirii maghiare de la sfârșitul secolului al XV-lea, care a luptat cu mult curaj și devotament împotriva otomanilor, pe care a reușit de fiecare dată fie să-i învingă, fie să-i pună pe fugă. Figura sa a trecut din istorie în legendă fiindu-i atribuite și unele fapte mai puțin umane sau omenești, care însă îi sporesc prestigiul și ajută fără îndoială la perpetuarea numelui său peste veacuri.
În 1552 Timișoara și întreg Banatul sunt cucerite de Imperiul Otoman și intră astfel sub zodia semilunii și a stelei. În mod surprinzător, stăpânirea otomană în Banat nu a fost una eminamente nefericită, turcii contribuind semnificativ la dezvoltarea orașului din punct de vedere arhitectural, ce-i drept în stil oriental, dar nu lipsit de gust. S-au dezvoltat de asemenea infrastructura dar și cultura, iar din punct de vedere religios, cuvântul cheie a fost toleranța, pe lângă multele moschei strecurându-se și câte o biserică romano-catolică și una ortodoxă, dovadă că și creștinii își puteau oficia cultul neîngrădiți. Din perioada otomană este de urmărit povestea lui Osman Aga, un aventurier devenit din sclav la austrieci, mare dragoman, adică un fel de diplomat sau ministru de externe, dovedindu-se foarte abil și providențial în această funcție, în care a rămas timp de 17 ani, până la cucerirea Timișoarei de către Imperiul Habsburgic din anul 1716.
Și pentru că am ajuns la momentul 1716, anul cuceririi Timișoarei de către austrieci, trebuie spus că personajul principal al acestui episod crucial este din nou unul cu o istorie personală desfășurată la limita dintre viața reală și basm, prințul Eugeniu de Savoia. Nouă, celor de astăzi, ne este cunoscut numele acestuia îndeobște din spoturile publicitare ale berii Timișoreana, el fiind și artizanul acestei afaceri care iată, durează de peste 300 de ani. Însă mai înainte de a fi fondat fabrica de bere acesta a fost un adevărat erou, un strateg cum puțini au fost în toată istoria lumii. Despre faptele sale de vitejie vorbește pe larg Cristian Vicol în această Istorie. De altfel, cu acesta își și încheie autorul lucrarea sa dedicată orașului natal.
În încheiere trebuie spus că, deși filolog ca formare, prozatorul Cristian Vicol și-a luat foarte în serios misiunea de istoric, sau dacă vreți, de cronicar, astfel încât Istoria sa este una foarte bine documentată, acesta folosind un număr impresionant de surse istorice atât românești cât și internaționale, dovedind astfel seriozitate și acribie intelectuală. De asemenea trebuie spus că volumul de față este îmbogățit, la final, și cu o serie de stampe alb-negru și color, aparținând S. J. A. N. Timiș, prin intermediul cărora putem vedea și cum a arătat Timișoara de-a lungul timpului, sub diversele sale stăpâniri, care au contribuit, fiecare în parte, la crearea acestui oraș, despre care se poate spune fără a greși, că este „o micro – Europă”.
- Cristian Vicol, O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716, Editura Brumar, 2023