Denisa Maria Tilea, în Anagapesis (Editura Literagraf, București, 2023), continuă povestea de dragoste dintre demon și Serafina din precedentul volum de versuri, Unde suflete se frâng (2021).

De această dată, dragostea dintre cei doi protagoniști ajunge la final, o destrămare totală și furibundă a acesteia, după cum sugerează și titlul, a cărui semnificație e dezvăluită pe coperta a IV-a: lipsa oricărui sentiment și a oricărei afecțiuni față de cineva iubit cândva.           

Astfel, tentația infernului, căreia i-a fost victimă Serafina, un înger căzut, s-a dovedit a fi fatală.

Totuși, demonul încă nu se resemnează să fie înlăturat pur și simplu („sunt povara sufletului tău, tu ești a gândului meu beție”; „și te chem / și aud cum ale tale săruturi / plecate / îmi blochează, / din păcate, / șansele să pot să sper / la o recâștigare” – Anagapesis).

În același timp, demonul devine conștient de propriile limite, tare, însă consideră că acestea nu sunt atât de grave încât să nu poate fi tolerate („reacția mea e schimbătoare / și firea-mi e respingătoare / când nimic nu merge cum vreau eu – / suntem la o distanță de o infinitate / și mă minți adesea că ești departe / și te cred” – Anagapesis).

Serafina, pe de altă parte, își lasă mintea să primeze înaintea inimii („Sunt prizoniera propriei minți”), ajungând la concluzia că iubirea nu e altceva decât un joc al memoriei și încă unul îngrozitor („Și mai este iubirea / oare / un sentiment ce / sufletul îl reflectă? – / eu cred că este un joc / oribil al memoriei, / fiindcă trupul m-a lovit în creștet / prea puternic / și mi-a provocat căderea” – Gânduri fugare), deși inima nu acceptă cu ușurință situația („inima ți se strecoară în creier. / gândurile o scufundă – / sentimentul îți e străin” – Ecouri stinse).

Mai mult decât atât, iubirea dintre cei doi nu se destramă, ci se descompune de-a dreptul, fără vreo șansă de refacere („Iubirea noastră nu evoluează, / ci se descompune – / un ansamblu de linii / haotic trasate doar pentru / a umple-un gol; / noi suntem incapabili de a vedea întregul / pe care îl formează” – Se taie la montaj).

Chiar și așa, această poveste de dragoste imposibilă trebuie să fie transmisă mai departe și este momentul propice ca muza să intervină („artista se lasă devorată de o muză / cu un scop comun: / duetul evoluează. // Nu îndrăzni să o privești / în ochi / și să îi spui ce să facă, / e o jignire la adresa muzei, / artista este teritoriul ei” – Artista), dar trebuie ținut cont de faptul că muza nu e ființă oarecare, ci una care se impune prin frică și nu prin adorație, așa cum am fi tentați să credem („muza vrea să fie temută, / nu adorată, un moment” – Anhidra).

Denisa Maria Tilea știe cum să negocieze cu muza și prin recentul volum își confirmă talentul literar, îndreptându-se spre adâncimi, și nu spre suprafața aspectelor relatate.