Orice concept, mai ales într-o temă de dezbatere, se nuanțează în funcție de contextualizare (timp, spațiu, determinări politico-economico-sociale etc.)

Literatura necenzurată, în perioada dinainte de ’89 (când se cenzura la sânge politico-ideologic), era literatura disidentă, de sertar. Iar impostura era dată de „pactul cu diavolul”, scrisul denaturant, prostituat prin aservirea la directivele de partid. (În fapt, impostura în literatură nu e nicicând literatură).

După ’89 însă, democrația, exacerbarea anarhică a dreptului la liberă exprimare, explozia editorială, Internetul, rețelele de socializare, facebook și avalanșa de bloguri au dus la acel gen de „literatură necenzurată” care înseamnă o inflație de „producții literare”, precum ciupercile după ploaie, de necontrolat. În acest hățiș, „cenzura” ar însemna un filtru critic valoric, devenit însă inoperant. Acum, în literatură, impostura înseamnă pseudoliteratură – ridicare pe soclu a nonvalorii artistice.

Este acea „disoluție a autorității” (Cristian Tudor Popescu), bine înșurubată în cei 30 de ani de „democrație originală”, la toate nivelurile noii societăți „multilateral dezvoltate”. 

S-a tipărit într-o veselie, într-un boom editorial demn de „războiul stelelor”. Trecând șanțul Canalului Dunărea – Marea Neagră între 89 ante și post, literatura necenzurată dinainte de ’89, cea dizidentă devine acum devălmășie, haos. La puținele edituri (musai girate de stat!) în afara literaturii propagandistice și a lucrărilor omagiale, nu se publica atâta maculatură precum cea postrevoluționară.

Nu se citește, dar se scrie pe rupte. Cine-și tipărește o carte, lansată cu tam-tam și cuvinte elogioase de gașcă, este (auto)proclamat scriitor, impresionant artist al cuvintelor.

Mai nou, prinde tronarea și ostracizarea cărții tipărite și întronarea supremă a mediului online, oricine scrie aici, orice elucubrații, devine „creator digital”. Explozia rețelelor de socializare a distrus spiritul critic, desființat din fașă. Se autopromovează și înliteratură acel clasic kitsch, pseudovaloare cu pretenții de artă, adaptată la gustul de circulație în masă.

Dar arta, în esența ei valorică, nu poate fi fenomen de masă, precum fotbalul și piesele în serie trase la strung. Coborârea în stradă a artei, „street art”, dacă ar rămâne la nivelul de formă, prin locul de manifestare, pe ideea de accesibilitate, ar fi benefică, dar se coboară la nvelul străzii și ca fond.

Vina, se spune, este a criticii de întâmpinare autentice, care, cu onor, „lipsește cu desăvârșire”, de fapt, în conjuctura actuală, în imposibilitatea de a-și intra în atribuții. Se publică peste puterile omenești de atotcuprindere prin lectură și, la orice nivel, ar fi sinucidere, expunere la linșaj public, să emiți observații critice negative, nimic dincolo de „genial”, „talent unic”, „sensibilitate copleșitoare”, „scriitură excepțională” etc. Toate sunt cronici de „cumetrie”, de „gașcă” (chiar și la nivelul revistelor din Divizia A, care decretează etalonul), favorabile, în consens cu ierarhia prestabilită. Nu mai îndrăznește niciun critic să facă pe comisarul Corrado Cattani în caracatița literaturii. 

În plus, fiecare scriitor se crede neînțeles, unic, și declamă că nu are nevoie de critici obtuzi, care trăiesc precum niște căpușe pe spinarea scriitorilor, marfă de second hand, dar pândesc la cotitură și contabilizează tensionat cât mai multe cronici encomiastice.

La nivelul publicațiilor locale e și mai minat terenul: oricine publică o carte devine personalitate literară de prim rang, mândria locală, sacrosanctă și ar fi o blasfemie îndoiala.

Trist este când proliferează astfel o impostură agresivă, sufocantă, ce denaturează și pervertește gustul artistic, simțul valoric al oricărui receptor de bună credință – care ar vrea totuși o defrișare oxigenată în jungla aceasta de maculatură plină de „genialozități”.