DE IUBIRE

și de Lună Albastră, am cântat:

Iubitul meu a venit odată cu luna,
Eu întindeam brațele, dar el se-ndepărta.
Pornea spre lună iubitul meu.
Ea își mângâia conturul rochiei de stea.

Iubitul meu a venit odată cu luna.
Si eu aveam rochie de simpli fiori,
Și eu îmi mângâiam conturul rochiei cu dor.
Iuitul meu pornea spre razele ei
Ea se juca printre nori.

Iubitul meu a venit odată cu luna,
Eu îi mângâiam mâinile cu o atingere
de nisip mișcat de ape.
Și luna se juca printre degetele lui,
El stătea fascinat
între ape.

ÎNTRE APE

se mișcă nisipurile lumii.
Am sperat că iubirea trece prin râul violet,
așa ca zborul din salcie în salcie.

O țesătură de frunze mi-a amintit iubirea:

Apropie-te, vino, lipește-ți obrazul
de razele lunii, așa albastre și reci.
E ultima șansă pentru sărutul iubirii,
Înainte ca pragul de floare și umbră să treci.

Vino, lipește-ți palmele de palmele lunii,
încălzește-ți degetele sub sărutul din cer.
Suntem tot mai departe unii de unii,
totul e gheată în iubirea de ieri, totul e ger.

Apropie-te, vino, e luna cu noi,
Sărutul sub soare e departe, s-a dus.
Vezi?
În pădure, arborii iubirii sunt goi!
Vino!
Până și luna se grăbește
spre-apus!

SPRE-APUS

stăruie lumina.
Îmi consider pașii după sclipirea ei,
chiar dacă Lumina lui Dumnezeu
este mult mai fascinantă!

Ziceam:

• Pasărea zboară
  cât o țin aripile,
  le deschide așa cum a învățat
  atunci când mama sa
  a văzut-o că poate
  și trebuie să-și ia zborul.
• De ce nu zboară pasărea
  până în soare?

Eu
și fratele meu,
preotul Theodor,
multe zile ne întrebam,
stăteam ore-n șir
și vorbeam blând
și pe înțeles.

Ziceam:

• Cenușă ar fi într-o secundă, cenușă!
• Soarele e bun să-l privim de departe.

Ziceam:

• Și noi putem zbura atât cât ne țin aripile,
  atât cât ajunge lanțul interior,
  pe care noi îl lăsăm să se întindă,
  sau îl scurtăm.

Vorbeam despre toate acestea
sub razele lunii,
sub Lumina lui Dumnezeu
și sub lumina dinspre apus.
Apoi zburam
atât cât ne lăsa
libertatea!

LIBERTATEA

este o asumare!
Libertatea este o dumnezeire!
Libertatea este o filozofie!

Libertate, cât îți permite lanțul
construit în anii aceia
când mama îți vorbea
despre artă și desen.

Bunicul,
despre multele istorioare creștine
unde Iisus Hristos se plimba
printre noi.

Tata,
despre miezul matematicii.

Fibonacci era înțelesul zborului,
în spirală, până sus.

Undeva, acolo, pe Valea Vălanilor,
am învățat
că libertatea noastră
este Dumnezeu.

Un cer albastru
cum nu s-a mai văzut
stăruia deasupra noastră.

Libertate, arbori și pietre,
mugurii care deveneau frunze,
de azi până mâine.

Inima pădurii bătea într-un ritm obișnuit.

Strigam:
Natură, în inima ta, crește inima noastră!

Aleluia!

Am așezat urechea pe toți fagii:
Vorbeau, cântau, erau vii!

Ce spectacol, ce poezie!

AM BĂUT APĂ DIN MÂNA IUBITULUI

ca dintr-o oglindă mișcătoare,
care se mărea
în timp ce mă oglindea.

În oglinda mâinii lui
m-am văzut cum stăteam sus, cât mai sus.

• Priveam de sus, de pe mal,
  valurile care izbeau cu putere
  peretele de lut și piatră.
  Am stat liniștită chiar dacă
  deveneau din ce în ce mai mari.
  Uneori apele
  aduceau trunchiuri smulse
  din rădăcină
  și vreascuri, iar eu stăteam liniștită
  acolo sus pe mal.
  Luminam, sclipeam de iubire.
  Poate de aceea
  nici nu cunoșteam frica.
  Înainte de-a mă opri,
  deasupra apelor învolburate,
  am călătorit prin munți și câmpii,
  prin deșert și prin lanuri de flori,
  prin văi de calcar și lut,
  prin înălțimile de piatră
  albite de furtuni.
  Toate acestea le-am văzut
  în apa din mâna iubitului.

Apoi,
am călătorit
prin arșița noastră,
am călătorit prin seceta
care ne-a crăpat buzele.

Nu m-am oprit nicio zi,
m-am oglindit în oglinda mișcătoare.

Creșteam
în apa din mâna iubitului.

ÎN APA DIN MÂNA IUBITULUI:

în semicerc peste oraș,
curcubeul.
Am crezut că e o glumă și am urcat
să văd mai bine
cum bea culoare din mâna iubitului.
Un apus magenta ne privea.
L-am surprins
tocmai când trecea linia orizontului.
Între apus și curcubeul
care se adăpa din mâna iubitului,
stăteam noi, acolo sus, foarte sus.
Nici nu am apucat să-i spunem curcubeului
că toate culorile lui
se regăsesc în cămașa vieții noastre,
că a și dispărut discret,
cum și apăruse.
Am înțeles că nimic din ce este omenesc
nu ne este străin, nici nouă,
nici curcubeului, care bea culoare
din mâna iubitului
și
din pădure.