Dacă e mijlocul lunii august, sigur este și sărbătorirea poemelor lui Costel Simedrea, printre „fiii satului” din comuna Răcășdia, Caraș-Severin, în cadrul „Zilelor culturii și spiritualității răcăşdene”, 12-16 august 2023, ediția a XIX-a. Manifestare amplă, învelind ca un cocon marea sărbătoare „Adormirea Maicii Domnului”, din 15 august, cinstită și prin Ruga tradițională în Banat – prilej de întâlnire cu „fiii satului”, oameni care cinstesc locul.

Pe site-ul  primăriei Răcășdia, printre personalităţile locale, fotografia lui Costel Simedrea, cu pletele de boem şi pălăria inconfundabilă de „caballero” impune poezia la locul cuvenit de onoare. Din 2013, în fiecare august, a devenit tradiţie ca, în program, să fie lansarea unui volum de versuri semnat de Costel Simedrea –  sponsorizat de primarul Răcășdiei!!! Suntem în anul de grație 2023 și perseverența Primăriei în acest gest de susținere și solidaritate e unică în peisajul administrativ, politic și, iată, literar al Banatului.

Ca în fiecare an, Costel Simedrea, stabilit la Reșița, adună, ca un amfitrion al unui cenaclu ad-hoc, prieteni literați și din Anina, Bocșa, Bozovici, Caransebeș, Oravița, Oțelu Roșu, Reșița, Slatina Nera, Lugoj, Timișoara, veniți la o întâlnire de suflet și bucurie spirituală.

Sediul festinului literar a fost la Casa de Cultură „Emilian Novacoviciu” – care inscripționează numele unui părinte al spiritualității răcășdene, de aproape un secol, Emilian Novacoviciu (1862-1936), învățător, scriitor, pasionat folclorist, inepuizabil om de cultură, care a scris, printre altele, și „Monografia Comunei Răcășdia, 1777-1922”, ca un atestat de existență voievodală.

Deși a scris din liceu, publicând prima dată în revista timișoreană „Orizont”, în 1978, debutul editorial al lui Costel Simedrea a fost în anul 2007, cu volumul „Mucegaiuri rare” (finanțat – ca și următoarele – de Mirco Lechici, primarul comunei natale Răcășdia) – suma poeziilor scrise în timpul liceului, sub oblăduirea cunoscută a lui Ion Chichere.

În fapt, istoria e mai inedită: în 1997, Gheorghe Cramanciuc, de la Biblioteca Paul Iorgovici, îi scoate, în colecția „Liliput” a Bibliotecii, un opuscul, „Violonistul”, în cincizeci de exemplare. Descoperind „Violonistul” după opt ani și constatând succesul lui în rândul colegelor de liceu, fiica lui insistă să se reapuce de scris, hotărâtă să-l susțină deplin. Apoi s-au succedat an de an volumele următoare, sub tutela lui Mihai Novac și a lui Gh. Azap, la inceput multe la Editura Eubeea, susținut și de Ilie Chelariu și Nina Ceranu.

Costel Simedrea a rămas consecvent în formula aleasă: versul clasic în ritm și rimă și de asemenea o tematică accesibilă, din arealul lecturii clasicilor, o confesiune a emoțiilor și sentimentelor proprii, comune omului simplu, fără să adere la metaforele alambicat – abstractizante ale moderniștilor, un poet, cum se autodefinește, parcă „venit din altă vreme”.

Muzicalitatea versurilor și simplitatea exprimării emoției poetice, cu priză la publicul larg, l-au determinat pe maestrul Sabin Păutza să-i pună pe muzică o serie de poeme, sub forma muzicală a unor lieduri, care apar și într-o carte la Editura Muzicală, chiar cu titlul unui poem de-al său „La porțile sufletului”.

Larga popularitate câștigată a fost recunoscută și prin „Diploma de Excelență în Cultură”, cu antetul „Ministerul Culturii. Direcția Judeteană pentru Cultură Caraș-Severin”, primită în ianuarie 2021, cu atât mai mult semnificativă, cu cât era după perioada sufocantă de restricții pandemice.

După titluri ale volumelor ca „Tristețea substantivelor comune”, „Alba-neagra”, „Frunze de lut”, „Romanțe hemografice”, „Ouă de cuc”, „Arhiva de vise”,„Calendare de fum”, „Plecarea din clepsidră” – care intarsiază urme dintr-un substrat comun de tristețe, singurătate, vise neîmplinite, iluzii, inconsistența și trecerea timpului inevitabilă și dureroasă, titlul cărții lansate acum „Umbre decoșmar” (Ed. Castrum de Thymes, 2023) potențează starea de tristețe și neîmplinire, descumpănire și regrete.

Cartea e capitonată cu o prefață de Ionel Bota și o postfață de Daniel Luca, în plus, cu o elegantă grafică a copertei semnată de Bogdan Piperiu (în tonul versurilor, un alb încercuit de negru). Tonalitatea e mai accentuat deprimată față de volumele anterioare, ca o melancolie crescendo, o neconsolată fațetă a coborârii spre apus, fără strălucirea acestuia promițătoare de noi voluptăți.

Motto-ul ales, „Teama de vise produce coșmaruri” (David Boia) – este o formulare care sintetizează materia volumului și direcționează spre cheia de decodare: ideea centrală – visul – temelia vieții, „Castelul vieții e clădit numai din rune/ La temelie având capul unui vis.” (Nunta din globul de cristal). Acesta se configurează, treptat,ca un poliedru multifațetat în ipostazele dureroase: visul dorit și neîmplinit – „Se plimbă solitară prin orbită/ O noapte  cu un vis neîmplinit”, visul pierdut, ratat ori doar rătăcitor, ori care „deprimat,/ se autodevoră, tainic, ceas cu ceas”, trist ori efemer, ori chiar nevisat, un vis singuratic,„visul puiului de cuc”, unul inutil și târziu – „un vis inutil umbrind o retină”, ca „un ecou dinspre niciodată”, orice vis fiind în destrămare „privesc la un vis care se destramă/ și mă întristează ca o înmormântare”. Paradoxal însă, visul, în ultimă instanță, eiubit cu tandrețe de părinte:„ca pe un copil mângâiam un vis/ Ascundeaîn el fragile mimoze.”

Când e la extremă, vis urât ori decapitat, devine antecamera coșmarului – cel care rămâne o teamă continuă, din subconștient coșmarul care ucide vise, stăpân peste neant, „coșmarul – vis cu aripii frânte”. Coșmarul apare într-o primă etapă, în care e doar umbră, o virtualitate zdrobitoare, și în acest context face chiar o fișă metaforică a umbrei, ca„o noapte lipsită de vise”, când, extrapolată, chiar regretele din amintiri sunt „umbre rănite de un trist trecut.”

Cuvintele repetate obsesiv, ca leit – motive, sunt din câmpul semantic al golului, prin marea absență a tot ce e viață, bucurie: absența iubitei (chiar și din fotografie) „privesc fotografia, din ea tu lipsești,/ A rămas în loc o perlă sărată”, lipsa de sens, lipsă de speranță, lipsă de lumină – întuneric peste tot „sfârșitul zărilor albastre”,  prin motivul nopții și ea dureroasă – cu „cioburi de stele”, „E noapte în toate, e noapte și-n mine/ Se sting felinare în suflet pustiu. (…) Și astăzi mai caut speranța pierdută/ În focuri ce mor risipite-n scântei” (Felinarul nopții) . Transformă elementele din orice anotimp în simboluri ale dezolării, pustiului, uitării și durerii: toamnă cu frunze moarte, iarnă geroasă fără căldura și puritatea ninsorii …

Uneori se repetă, nu potențator, ci gri, ca o autopastișare parcă din lipsă de suflu poetic, de prospețime a imaginilor și trăirilor, redundanță mai mult declarativă, care scade valoarea versurilor, Totul e trecut printr-un amortizor al suferinței comune, poetizate. Nu e suferința dramatică a animalului sfâșiat de timp, ci o stare devitalizată, în care doar dorul îi spune că e viu. O stare parcă de apatie, care se răsfrânge și asupra scrisului – ajuns intr-un moment de impas, când nu mai știe ce să scrie, „ Penița văd că-i ruptă/ Călimara văd că-i spartă”. El poetul e povestașul și întreaga viață și poezie sunt o poveste, fie neterminată, fie nespusă, fie refuzată.

Găsim și câteva poeme meditative, despre viața omului plină doar de iluzii: „Fericiți sunt doar cei ce mor”, cei vii își trag viața atât de dragă ca pe o navă ce va ajunge in furtună, când „de carena navei lor își sparg / Otrava valuri de mătrăgună”, dând vina pe soartă. Finalul însă, raritate în volum, e luminos, prin credința în Dumnezeu „Nu știu că Magicianul, printr-un truc,/ Preface întuericu-n lumină” (Transformare) Așa cum, unică in întregime prin optimismul său, e poema „ An Nou” , „Soarele îmi spală ochii… Bună dimineața, viață!”

Ieșită din context, inedită, e poezia „Braille”,cu dedicația „lui Augustin Ivănescu, recunoștință”, simbolică, drept o piatră de hotar pentru începutul unei alte modalități de percepție a vieții, a realității din jur, alternativa la slăbirea vederii, cu alfabetul Braille: „Să pipăi sunetul ascuns/ în literele nevăzute”, un alfabet „cu puncte mici scriind lumină”, care-n noapte îți poate aduce speranța. Alternativa la viața cenușă și himeră e o altă viață – cea a scrisului, a poeziei – cu muza iubitoare păstrată veșnic într-o carte, convins că acesta e destinul său: „Azi sufletul din strai prea strâmt/ Se va muta n veșnicie/ Cuvântul urcă la Cuvânt/ Iar eu rămân în poezie…”