Departe de rigiditatea unui studiu academic, dar și de intonația excesiv speculativă a unui eseu de lingvistică aplicată, Sămânța de vorbă. Cuibul unor expresii românești* este, la frontiera dintre cercetarea științifică și literatură, o culegere de notații mai puțin obișnuite despre originea și viața unor cuvinte și expresii uzuale. Scrierile Mariei Nițu au câte ceva din fiecare: temeinicia argumentativă studiului universitar și, pe de altă parte, accesibilitatea și amplitudinea argumentativă a demersului eseistic. Perspectiva ”obiectivă”, de analiză impersonală, ”la rece”, e înlocuită, însă, de căldura unei maxime subiectivizări/subiectivități, sinonimă cu trăirea estetică, cu vibrația și emoția textului literar. Găsim, în cele mai puțin de două sute pagini ale volumului, o colecție de interpretări/revelații istorico-semantice și culturale (mai ales), amestecate cu momente din trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat al autoarei, care, astfel, procedează la o cu totul originală asumare (auto)biografică a investigațiilor: experiența existențială o legitimează pe cea intelectuală și invers, într-o manieră sui generis ce poate fi întâlnită în toate cărțile de până acum ale scriitoarei, critic literar, poetă și prozatoare deopotrivă.
Textele Mariei Nițu propun o călătorie plină de culoare, umor, ironie, inteligență și… acribie filologică, o preumblare veselă și relaxată printre meandrele vocabularului unei limbi care nu e doar limba română; o mișcare liberă de orice limitări și constrângeri, ce aspiră, în căutarea esențelor semantice, să epuizeze ”subiectul”, străbătând în lung și în lat toate posibilele filiații și conexiuni, valorizând legăturile dintre noima unor vocabule și expresii uzuale și geneza, evoluția și prezența lor în și dincolo de realitatea utilizării curente, a simțul comun. Sunt sintagme pe care le folosim aproape automat în viața cotidiană, fără a le problematiza în vreun fel înțelesul ascuns între pliurile sunetelor, pluralitatea și conținutul de sens/sensuri acumulate în timp și spațiu, nuanțate la infinit tocmai de utilizarea lor contextuală. Sintagmele se dovedesc a fi nu doar pline de miez, ci și de semne și indicii ale culturii civilizației umane de-a lungul istoriei (adesea, străvechi!), purtătoare ale unor tâlcuri care, aidoma conservării vinului vechi, le dau coloratură, aromă, expresivitate.
De la denumirea unui magazin/brand ca Jumbo, la construcții idiomatice precum: a băga zâzanie, a construi castele în Spania, a da brânci, a ține sâmbetele/ a se duce pe apa Sâmbetei, a visa cai verzi pe pereți, coadă de topor, cântecul de sirenă/ a se termina în coadă de pește, a (se) molări, boala lui Calache, a umbla vandra, a(-i) sări (cuiva) muștarul, a bate în lemn, a face (cuiva) capul calendar, avocatul diavolului/ mai catolic decât Papa, a pica de fazan, călătorie sprâncenată, tufă de Veneția și plimbă ursul că ruginește lanțul – în total, nouăsprezece formulări idiomatice sunt ”despletite” minuțios, cu știință de carte și imaginație și, în egală măsură, cu devoratoare pasiune. Informații de istorie, geografie, cosmologie, folclor, mitologie, antopologie, medicină, etnologie, etnografie, psihologie, pedagogie, gastronomie sunt topite în creuzetul lingvisticii – al lexicologiei și semanticii. Rezultatul e o spectaculoasă demonstrație a multiculturalismului european și universal, întemeiat pe rădăcinile lexicale comune. Pentru Maria Nițu, polisemantismul se manifestă nu doar în interiorul unui idiom, ci, simultan, în mai multe, predilect europene (română, latină, franceză, engleză, germană, maghiară, slavă) ori de aiurea, în lumea arabă, ebraică, indiană. Dublată de jocul aleatoriu, impredictibil al asocierilor, documentarea inter- și pluri- disciplinară ridică miza analitică, pledează pentru unitatea, flexibilitatea și coexistența productivă a limbilor, într-o universalitate fără frontiere ce depune, până la urmă, mărturie despre coerența în ansamblu a culturii și civilizației umane. ”Cuvintele, păsări călătoare, umblă prin lume, cunoscând-o și încunoscând-o, ca apoi să se întoarcă în cuibul lor – scrie Maria Nițu, în Pre-text (prolog la debut de rubrică). Dar nicio pasăre nu e mereu în zbor, mereu călătoare […] trebuie să poposească într-un loc de încuibăreală – locul de întoarcere fiind și cel de pornire în călătoria vieții sale. Pentru a înțelege zborul și locul său în lume, îi căutăm cuibul și scotocim în el de-i merg fulgii, acel cuib unde se pune sămânța, răsare lujerul, înflorește între alte semințe, care se împrăștie în lume și umplu limba cu rostiri pline de tâlc”…
În legătură cu faimosul brand (și supermarket!) Jumbo, aflăm, pe lângă detaliile legate de viața magnatului fondator care, și în perioada de criză a Greciei, a fost prosper, cu succes de… elefant, că își are obârșia în aducerea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din Sudan în Franța, a unui pachiderm, botezat ulterior, de către zoologul britanic Bartlett, Jumbo. În limba zulu, cuvântul însemna munte ori grămadă mare. Încă de pe vremea reginei Victoria, cei grași și neîndemnânatici erau porecliți astfel, din cauza masivității și inabilității lor în a face giumbușlucuri. Pe urmele numelui, Maria Nițu ne plimbă pe trei continente, sfârșind tot în Franța, unde, la intrarea în Palatul Episcopal din Tours, a fost plasat, ca atracție turistică, un… Jumbo împăiat (pare-se, chiar originalul, născut, prin 1802, în Asia). Zâzania, cu origine în stră-străvechiul siriano-grecesc zizon, a făcut carieră (semantică, desigur) în mai toate limbile romanice și chiar și în creola haitiană, cu sensul de buruiană rea – bălărie, mălură, neghină, negreață, pleavă etc. Despicând în patru firul poveștii, Mariei Nițu face o constatare definitorie pentru volumul său: ”e pasionantă istoria culturală, cu evoluția sensurilor unor expresii și cuvinte, nu neapărat cea strict științifică, academică, ci aceea de la prima decodare, pentru tot boborul”. A construi castele (de nisip) în Spania îi prilejuiește autoarei o prelungă consemnare a călătoriilor sale, fizice și intelectuale, prin țara lui Cervantes, iar a da brânci – o nostalgică evocare a anilor petrecuți la catedră, ca profesoară de română ”curat antisistem”, eroină a dizidenței și luptei împotriva limbajului de lemn din anii comunismului. Apa Sâmbetei permite, pe lângă considerațiunile de ordin etic și moral, o cuprinzătoare pledoarie etnografică. Caii verzi pe pereți duc în copilărie (când confecționam mărțișoare cu noroc în formă de potcoavă), iar coada de topor imaginarea unei pseudotragedii antice (sic!) despre trădare.
Unele texte conțin pagini veritabile de jurnal personal, însemnări de călătorie, fișe de conspect, pățanii și întâmplări biografice articulate pe conținutul comentariilor de natură lexical. În A fi sau a nu fi… tufă de Veneția, Maria Nițu scrie nostalgiindu-se (sic!) despre Orașul Dogilor: ”Mi-e dor de încă o vizită în orașul acesta al iubirii, unic în lume prin miracolul supraviețuirii, când zilnic se scufundă în apă spre moarte. Sunetele acelea însemnau gondole, canțonete, mască de carnaval”. Alte notații deschid larg ferestrele beletristicii și sunt, în sine, narațiuni preponderent subiective: proză scurtă, la intersecția dintre real și imaginar (Când fraierul ”pică de fazan”, Călătorie sprâncenată). Epidemia de Covid, cu limitările și restricțiile ei, adaugă investigațiilor filologice redutabile și pline de savoare rânduri de protest civic, încărcarea cu inflexiuni… ecologiste a discursului, într-un limbaj jovial, jucăuș-ironic nu lipsit de accente revendicative.
De un regim similar ”beneficiază” și sursele de informare ale autoarei, fără de care ”cercetările” sale n-ar fi avut suficientă întemeiere științifică. Direct sau indirect, eludând orice fel de excese bibliografice, Maria Nițu invocă, predilect, în subtext, marea tradiție a lexicologiei și semanticii românești, de la Bogdan Petriceicu Hasdeu, la Ovid Densusianu, Ion Coteanu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Alexandru Rosetti, Sextil Pușcariu, cu foarte firească opțiune pentru cercetătorii din imediata apropiere, Zamfira Mihail, Rodica Zafiu, Gr.Brâncuș, Andrei Oișteanu, Cristinel Munteanu și mulți alții. Cât despre suporturile la modă ale obținerii informațiilor necesare (dicționare de specialitate și, cu precădere, ”domnul DEX”, ”domnul Google” – goagăl, în varianta vangheliană -, ”domnul Facebook”, publicitatea televizivă, telefonul deștept, rețelele de socializare șcl.) deși le recunoaște utilitatea și eficiența, autoarea nu ratează decât arareori ocazia de a le trata cu un zâmbet complice, ce-i maschează deferența ușor trucată. Iar atitudinea este una cât se poate de explicabilă pentru o vestală a Galaxiei Gutenberg precum este Maria Nițu care, o viață întreagă a slujit Cartea, cu deplină dragoste și devotament.
Ca orice scriitor adevărat, Maria Nițu este o împătimită a Cuvântului și a rostirii frumoase rezultate din cunoașterea profundă, din interior, a limbii. Este o experiență necesară fără de care viața literaturii nu ar fi posibilă.
* Maria Nițu, Sămânța de vorbă. Cuibul unor expresii românești, prefață de Cornel Ungureanu, Editura David Press Print, 2023