O poezie rece propune Gelu Ungureanu în Năframe de plumb. Pretexte erotice (Editura Eikon, București, 2023), unde sentimentele, simțămintele sunt căutate cu asiduitate precum în celebrul joc „Rece, cald, frige!” (prin aceste cuvinte este îndemnat căutătorul unui obiect ascuns de către ceilalți participanți să îl găsească, aceste cuvinte însemnând apropierea ori depărtarea de obiectul respectiv), dar în van.

Totul aici e filtrat prin gândire, poezia e cerebrală, nu e lăsat nimic la voia întâmplării ori a … inimii. Căutarea pe care o propune autorul este, însă, una interioară, a sinelui („O navă mi se pare că văd; / nu pe mare, / aici în cuprinsul tău / ce-i așterne pânze de ducă / și ecou” – Echivoc).

Iar pasiunea, erosul sunt doar simple metehne, iluzii pornite din … poezie („Foișorul e copleșit / de poezii // mai cade câte / una / prin deschizătura bluzei, / pe sânii tăi adormiți” – Amar).

Singura pasiune reală ce nu poate fi nicidecum pusă la îndoială este viața („Pasiune scăpată de sub control, / viață trăită din eroare / în eroare” – Ultramarin).

De altfel eroarea, greșeala reprezintă cea mai bună modalitate de a învăța, de a schimba optica, viziunea, ideile de până atunci, remarcându-se o creștere a uzului rațiunii în detrimentul moralității („Pun mâna pe balanță: / cât așez moral? / dar rațiune? / Mai scot ceva din portofel …” – Negoț).

În tumultul vieții există riscul îndepărtării de credință („Zăbovesc cu golul credinței / în ora lipsită de țel – / ațipit lângă orologiul defect” – Închis), dar aceasta ar fi o greșeală enormă întrucât credința reprezintă un factor de echilibru existențial („spre lumi abia anticipate, / tropotul grăbit să treacă / prin goluri decupate / în pioase rugăciuni de toacă” – Plauzibil).

Socialul nu poate lipsi din volumul de față, având un rol perturbator, manifestându-se dorința de a lupta contra nedreptăților, platitudinilor și falsităților care ne înconjoară din toate părțile („O școală de reeducare a elitelor ar / fi necesară; // avem prea multe cucuie / făcute din greșeală” – Tenacitate).

Totuși, indiferent de situație, de împrejurări, omul nu trebuie să se oprească din drumul său, ci să meargă înainte, mereu înainte („Îndrăzneala pasului / neîncercat / va isca o nouă / împovărare, // când arborii tăiați / toamna târziu / nu vor retrăi / durerea renașterii” – Sens).             Suntem în prezența unei poezii existențiale, omul fiind văzut din postura sa de „liber-cugetător” („Cogito, ergo sum” – „Cuget, deci exist”) și mai puțin în cea afectivă care este doar sugerată și nu exprimată direct.