Prozodia poemelor lui George Bacovia, insuficient studiată, reliefează o intensă preocupare a poetului interbelic pentru ritm. Artă sonoră, poezia se apropie în simbolism, mai mult ca niciodată, de muzică. Obținerea muzicalității poeziei este o componentă importantă a procesului de creație, conform programului simbolist asumat de poetul român. Astfel, în procesul de meșteșugire a expresiei poetice, până și selecția lexicală este decisă de acesta în funcție de configurația ritmului cu care operează. Sunt vădit preferate dintr-o serie sinonimică acele cuvinte a căror structură accentuală se pliază pe piciorul metric ales.

În general, muzicalitatea versului bacovian derivă din cadențele ritmurilor canonice. Bacovia desfășoară veritabile strategii de armonizare a sonorităților cu semnificațiile vocabulelor, zădărnicind aproape cercetarea noastră, care urmărește    dereglările ritmice în stare să conducă la o proporție cvasiegală cu Phi (=1,61803), între silabele neaccentuate și cele accentuate ale discursului liric. De regulă, la George Bacovia, acest raport este fie aproape de 1 (v. Decor: 1, 39622… – silabe neaccentuate: 74; silabe accentuate: 53; Gri: 1, 38888… – silabe neaccentuate: 50; silabe accentuate: 36 etc.), în situația poemelor cu picior ritmic de două silabe, preponderent iambic; fie mai aproape de 2 (Nervi de primăvară: 1,8 – silabe neaccentuate: 117; silabe accentuate: 65) sau chiar identic cu 2  (Balet – silabe neaccentuate: 80; silabe accentuate: 40; ori Decembre – silabe neaccentuate:144; silabe accentuate: 72, această poezie fiind o mostră de măiestrie artistică, deoarece este realizată exclusiv în ritm amfibrah).

Din dorința de a identifica secțiunea de aur în poemele ce prezintă o valoare numerică a raportului dintre silabele neaccentuate și cele accentuate egală sau foarte apropiată de Phi, vom analiza cum stau lucrurile într-un poem bacovian omologat drept capodoperă. Vom vorbi, deci, despre Lacustră, poem reprezentativ pentru întreg simbolismul românesc.Criteriul axiologic al secțiunii de aur, probând excelența la nivelul construcției sonore, se adaugă unei mulțimi de criterii la care a recurs critica și istoria literară pentru a valida statutul său de capodoperă.

Lacustră

De-atâtea nopți aud plouând,

Aud materia plângând…

Sunt singur, și mă duce-un gând

Spre locuințele lacustre

Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val –

Tresar prin somn, și mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleași vremuri mă găsesc…

Și simt cum de atâta ploaie

Piloții grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,

Tot tresărind, tot așteptând…

Sunt singur, și mă duce-un gând

Spre locuințele lacustre.

Schema metrică:

_ / _ / _ / _ /

_ / _ / _ _ _ /

_ / _ _ _ / _ /

_ _ _ / _ _ _ / _

_ / _ / _ / _ / _

_ / _ _ _ / _ /

_ / _ / _ _ _ / _

_ / / / _ _ _ /

_ / _ / _ _ _ / _

_ / _ / _ _ _ /

_ / _ _ _ / _ / _

_ / _ / _ _ _ /

_ / _ / _ / _ /

/ _ _ / / _ _ /

_ /_ _ _ / _ /

_ _ _ / _ _ _ / _

La o primă vedere, se observă două aspecte ale ritmului: pe de o parte, preponderența iambului; pe de alta, înregistrarea a numeroase abateri de la piciorul metric iambic. De ce acest poem iese, în mod evident, din tiparele clasice? Probabil pentru că este, mai întâi de toate, mai presus de orice finalitate simbolistă, un poem al ființei în pericol de moarte. Un rezultat inerent al solitudinii bacoviene. Întâlnim aici atâta nonconformism în trăire, în atitudine, atâta concentrare pe experiențe existențiale extreme, încât gravitatea semantică prevalează asupra chingilor prozodiei clasice. Pe ici, pe colo, câte o turbulență ritmică, sau chiar câte una rimică, devin semnele pierderii cumpătului, ale tracasării neîntrerupte, ale confruntării agonice cu experiența/imaginarea de lumi amenințătoare și de vieți proprii amenințate, în momente istorice diferite. În care nu e clar dacă eul liric a supraviețuit sau nu. Cert este că a trecut printr-un teribil disconfort psihic și fizic. O radiografiere rarisimă a lăuntricității răscolite a Poetului ne arată, în Lacustră, cât de altfel este Bacovia printre scriitorii români. De aceea, alături de Plumb, acest poem depune mărturie despre unicitatea Poetului, în lumi sinistre, agresate și, în fiecare moment, în fiecare colț, disforice.

Singularitatea, manifestată în circumstanțe apocaliptice, rezultă dintr-o necesitate vitală a eului liric de diferențiere, este un semn/simbol artistic sau chiar o imagine artistică, strict particulare, care se realizează cu resursele verbale (sonore, lexicale, morfosintactice) și paraverbale ale limbii române. Aceste mijloace formale, în măsura în care servesc perfect exprimării ideii de fond, ne interesează atunci când verificăm ocurența secțiunii de aur. Prima deviație de la cadențele iambice apare în ultimul vers al primei strofe: „Spre locuințele lacustre” ( _ _ _ / _ _ _ / _ ), în care doi iambi sunt alterați, necesitând înlocuirea silabei sub ictus cu una atonă. Motivul? Succesiunea a două cuvinte plurisilabice (locuințele – de cinci silabe, respectiv lacustre – de trei silabe, cu un singur accent, deoarece sunt cuvinte simple, fără formă internă, care să justifice un accent secundar). Numărul mare de silabe neaccentuate redă, prin desonorizare, liniștea sinistră a „golului istoric”, ce desparte, abisal, prezentul de trecut, adică momentul rostirii lirice de cel al evenimentului narat în textul liric.

O a doua deviație notabilă apare în ultimul vers al celei de-a doua strofe, unde întâlnim alăturarea a trei silabe accentuate. Creșterea sonorității corespunde apogeului emoțional. Este secvența în care subiectul liric realizează brusc, timorat, angoasat, un imparabil pericol: „… n-am tras po(dul)…”, adică nu s-a protejat de agresiuni letale ale fiarelor din lumea sălbatică și crudă.

Reprezentarea grafică a cadențelor enunțării poetice ne conduce, fără niciun artificiu, la concluzia scontată: în Lacustră există secțiune de aur, întrucât sunt 83 de silabe neaccentuate și 51 de silabe accentuate, într-un raport de 1, 62745…