Mihai Eminescu rămâne „ce a fost: romantic”. Fascinat de cerul nocturn. De misterele cosmice. Iubirile cosmicizate prin analogii surprinzătoare (v. „Luceafărul”, „La steaua”) contribuie la propulsarea lui în elita poeților europeni ai secolului al XIX-lea.
Între aceste iubiri astrale, se strecoară povestea „stinsului amor” al poetului. Destinul acesteia este comparat („Tot astfel…”) cu acela al unei stelei, ce devine vizibilă numai după ce se anihilează prin implozie. Eterna contradicție între adevăr și aparență… Supremația relativității…
De curând, s-a insinuat pe internet că „La steaua” este un plagiat. Nu exclud posibilitatea ca ideea de bază să fi circulat în epoca romantică. Nici chiar ca Eminescu să fi citit poemul scriitorului german la care se referă denigratorii, ce l-au tradus cu lexic și sintaxă eminesciene… forțând creșterea procentului de similaritate. Dar le resping, fără dificultate, punctul de vedere, arătând că poemul „La steaua” este o capodoperă ce atestă ocurența secțiunii de aur în compoziția sa.
Moderna teorie a secțiunii de aur (section aurea), aplicată încă din Antichitatea greacă în analiza artelor plastice (a sculpturii, picturii, arhitecturii etc.), propune o modalitate de calcul al constituentelor materiale ale operelor artistice cu finalitatea de a releva spiritul acestora, ce sălășluiește în secțiunea de aur/proporția divină, probată de Phi, numărul perfecțiunii, un număr irațional, cu valoarea aproximativă de 1,61803… Se mai numește „număr de aur”, fiindcă verifică matematic existența valorii. Au fost abordate ulterior, din această perspectivă, și compozițiile muzicale, cu rezultate convingătoare. Metoda a dobândit un binemeritat prestigiu.
Cum poezia este o artă sonoră, de aceeași natură cu muzica, Eugen Dorcescu a avut, în 1978, inițiativa și capacitatea de a crea instrumentele necesare analizei sonorităților poetice, raportând silabele neaccentuate la cele accentuate din structura unor creații ce-i trezeau „simțământul de capodoperă”. A demonstrat astfel, prin rezultate numerice, calitatea excepțională a poemelor „O, mamă…” de Mihai Eminescu și „Izvorul” de Lucian Blaga.
În comentariile sale, a subliniat caracterul elevat al acestei proceduri, ce ține de filosofia artei și a culturii.
După aproximativ 40 de ani, în „Hermeneia”, am reluat și extins eu însămi observațiile privind secțiunea de aur, interpretând, după model dorcescian, poeme ale unor poeți timișoreni contemporani: Eugen Dorcescu și Șerban Foarță.
Revenind la poemul „La steaua”, vom remarca, la o simplă lectură, o muzicalitate ieșită din comun, o armonie ce amintește de capodoperele muzicale.
Cadențele acestei poezii, respectând particularitățile rostirii românești și nu mecanica unui ritm canonic (iambic), se pretează la o analiză cu instrumentarul secțiunii de aur.
Iată textul:
La steaua
de Mihai Eminescu
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.
Schema sa metrică:
_ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _
_ / _ / _ _ _ /
_ / _ _ _ / _
/ _ _ / _ / _ /
_ _ _ / _ / _
_ / _ / _ / _ /
_ / _ / _ / _
_ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _
_ / _ / _ _ _ /
/ _ _ / _ _ /
/ / _ / _ / _ /
_ / _ / _ / _
_ / _ / _ _ _ /
_ _ _ / _ / _
Poemul conține 71 de silabe neaccentuate și 49 de silabe accentuate. Raportul dintre acestea este de: 1, 61189… Un număr irațional, cvasiechivalent cu Phi (φ), indică prezența secțiunii de aur în „La steaua”. La o asemenea valoare nu se poate ajunge confecționând o poezie după model. O copie nu trezește sentimentul perfecțiunii. Creația artistică în care se poate identifica proporția divină este inspirată și atinsă de geniu. Întocmirea schemei metrice, în care niciun vers nu are un ritm iambic pur, oglindește varietatea cadențelor. Am respectat întocmai sugestiile teoriei substituției ritmice, pusă la punct de G.I. Tohăneanu în 1969 și publicată în volumul „Dincolo de cuvânt”, apărut în 1976. În conformitate cu aceasta, poezia românească nu se supune constrângerilor unui ritm, ci redă, fără excepție, rostirea naturală.