E o zi de Cuptor, 19 iulie. Facebook îmi amintește să-i spun „La mulți ani!” lui Traian, de ziua lui. Îmi place de data asta de Facebook, îmi pare singurul înduioșător de atent la solidaritate, în zile festive.

Doar că acest controversat Facebook nu prea știe de aspectele timpului, corect: „ar fi fost ziua lui”…, ar fi împlinit,  într-adevăr, 72 de ani! Pentru  că  de patru ani (era tot vara, 19 august 2019), a plecat Dincolo, în altă  Lume, se spune veșnică, iar acolo vârsta e abolită, devine un nonsens. Unii,  de patru ani încoace,  încă îi zic „La mulți ani și sănătate!” „Viață  în Lumină!” Anii ca un linghișpir Lumină /Întuneric,o  rotativă  cu bucurii și păcate. E drept, e partea absurdă și penibilă a „prieteniei virtuale”, când timp de patru ani de zile nu știi nimic de amicul tău! Nici măcar că a murit puțintel!

Pentru alții însă, e momentul să  aprindă o candelă virtuală și să adauge o imagine cu un înger „Odihnă suavă!”. Ori ponciful „Poeții nu mor niciodată. ”Astfel că,  pe de altă parte, e unic, singurul loc care îți reamintește de respectul și dincolo de acel „Adio!” fizic. Pentru unii dintre noi, literați de agape timișorene, Traian era prietenul de cenaclu, plin de vervă. La un moment de ceva mai târzie vreme, îl întâlneam mai rar, și  mai ales pus la cravată și costum, într-o  ținută apretată,care nu se prea potrivea cu poetul nostru prieten. Am aflat că intrase în politică, iar funcția nouă îi cerea „smokingul” adecvat. Rămăsese însă și pentru noii colegi poetul Traian Pintilie, „prieten de cursă lungă, poet sensibil, om complet și complex”, un prieten special, cu  ecuson propriu,  „poetul umanist”. Cum sunt complet paralelă  cu politica, nici pe departe „prietenă”  cu ea, chiar extraterestră, jenată, nu știam cum să-i vorbesc. Credeam că mi-am pierdut prietenul de cenaclu. Dar nu, era același Traian jovial, cu zâmbet pentru orice privire deschisă spre el.

„Programele” sale, de pe „platforma” proprie, poetică,  au rămas  volumele de versuri: „Din oglinzi” (1998), „Cumpănă  în amiază” (2001), „Corabie pentru un naufragiu” (2005), „Melancolie” (2013) și antologia din 2018 „ Raiul natal ”, prefață de Marian Odangiu, postfață de Adrian Dinu Rachieru. Clasic la început în forma discursului liric, exersează versuri  în prozodia tradițională  – cea ostracizată  și minimalizată, ca desuetă, de moderni. Astfel că  este asociat,  în acest aspect, de către Ionel Bota, cu clasicizații din spațiul bănățean Damian Ureche și Gheorghe Azap. În schimb, în structura interioară pulsa un lirism pe strună romantică, de visător rătăcit printre contemporani, statornic în credința și drumul propriu, fără „updatări” la trenduri paramoderniste, fidel frumuseții și bogăției de visare –  găsite în iubire și femeie (chiar dacă erau sub semnul neîmplinirii). Ca un trubadur for ever credincios „Doamnei Inimii”.

Poet confesiv, îi putem urmări  traiectoria biografică  prin destăinuirile din propriile versuri, într-o reîntoarcere eternă la  copilăria mântuitoare a raiului natal: „Zurbagie mi-a mai fost copilăria/Și-am zîngănit din ea ca un nebun,/Îmi făceam din lacrimi bucuria/Să mă împrăștii și să mă adun.//Mă ținea în brațe prin bulboane râul,/M-ascundea pădurea și-n văpaia verii/La mine-n creștet galben era grâul/Și-nvârtejit de vânturile serii.//Ascuns pe după culmi, din beznă/Pândeam hoțește șoldurile lunii,/Piezișe zboruri fâlfâiau în gleznă/Și mă luau cu ei în cârd lăstunii.//Am scris pe bruma șesurilor mele/Ce dor aveam de lungi călătorii/Și-n bălți, pe drumuri, aruncam cu stele/Să sparg oglinda de melancolii.” (Piezișe zboruri). Neoromantic în simțire și univers poetic, modern în limbajul sprinţar,  cu „o expunere grațios-ludică a ipostazelor vieții” (I.Bota), poetul nostru își continuă odiseea în configurări metaforice vii, incitante, într-o  destăinuire numită  de Adrian Dinu Rachieru  „confesivitate cantabilă”. În același timp, Marian Odangiu îl apropie prin consonanțe în eufonia  limbajului cu rapsozii baladescului:„Vecinătățile creației lui Traian Pintilie sunt – prin melodicitatea și expresivitate versurilor, prin croiala imaginilor, prin ritmul elegant al construcției și frazării lirice -evidente: o familie de poeți care, de la Radu Stanca, la Ștefan Aug. Doinaș au abilitat în poezia românească, tipologia trubadurilor de spiță nobilă ”. Metaforele sale instrumentează deopotrivă o subtilă ironie, într-un insolit spirit postmodern.

Dar nu totul e în râuri de lapte și miere. Parcă prevestind boala repede necruțătoare, construiește un univers tulburător  sub tensiune dramatică, lafel ca visele degenerate în coșmaruri, cu ființe amenințătoare. E o încleștare strânsă de a ieși din prizonieratul existenței, notează cu acuitate M. Odangiu în cronica sa (din Orizont, nr. 6/ 2013): „Fără a străpunge fruntariile epice ale baladescului, Traian Pintilie este, mai degrabă, un truver, care își expune fără inhibiții angoasele și neliniștile, invitându-și  cititorul într-un univers aproape baroc, populat de ființe stranii”:„O lupoaică  m-a-ncolțit aseară (…) Mă sfâșia încet-încet cu patimi de lup/ Și pentru un timp se făcea c-am murit…” (Nu părea). Coroborând extremele,  viața continuu e sub hărțuirea morții. De aceea, întreaga viață e o vânătoare, în care sinele său e în fapt vânatul: „Ca o panteră cu dinții de jad/Viața mă rupe în hălci (…)  Și  sunt atât de singur pe stânci...” (Singur); „Într-o agonică rostogolire,/ Se ispășește totul înlăuntrul meu/ Pe lespedea sub care-ntre ură și iubire/ Cel condamnat la moarte sunt chiar eu.” (Să  vină vânătorii)

Poetul care-și trăiește poemele sângerează, în final, printre perfuzii,  tot în versuri. Versuri care copleșesc prin combativitatea demnă, ca de Iov, a disperării, într-o lumină rară, eroică, a unei lucidități cinice chiar. Prin 9 mai 2019, urmărind valurile Begăi, nota acid, ca-ntr-un bilanț al vieții: „Treceau minciuni pe Bega și eu credeam în ele,/ Naivitate, nu te mai hrăni cu stele,/ Contemplă numai marea, vasta,/ Și nu mai pune-atâta suflet în povestea asta!” În17 iulie 2019, posta o melodie, simțită de el pe sufletul  acelui moment (interpretată de C-tin Drăghici în tinerețea sa, pe versuri de Ioana Crăciunescu), ca un epitaf poate, (valabil,de fapt, pentru fiecare dintre noi – soliști în simfonia finală de frunze căzătoare): „A căzut o frunză-n calea ta,/ rătăcind pe-a vântului aripă (…)/ A căzut o frunză-n calea ta,/și cine știe câte or să  mai cadă… „ Dar tot el vine cu versuri sub corola gândului de mântuire,  ca o implicită muzică a sferelor, în confruntarea cu timpul,  când te simți parte din univers: „În trenuri de  noapte eu car/ Cenușa timpului ars-/ O! Doamne al sferelor, iar/ Mă simt de cosmos atras.”