L-am visat pe bunicul. Nimic nou! Toată lumea, din când în când, îi visează pe cei plecați. E în firea lucrurilor, cumva…
Stăteam amândoi la povești, sub nucul mare din fața casei. Era sărbătoare și bunica făcea gogoși. Cele mai bune de pe lume! La picup-ul vechi, așezat în fereastra mică, vocea Filofteiei Lăcătușu.
– Știi, a murit la cutremur. Săraca! Multă lume a murit atunci. Ca-n război.
– Știu.
– Pe la voi, ce mai e? Întrebarea nu se referă la familie. Pare că bunicul s-a întors de undeva și așteaptă noutăți.
– Păi, ce să fie?

Nimeni nu mai ascultă acum  ,,Vocea Americii,, nici ,,Europa Liberă,, . Au ajuns și americanii matale. Au adus fast food, McDonald‘s, bănci, scutul de la Deveselu…multe…vezi, dacă mai stăteai puțin…
– Aia, ce drăcie mai e?
E ceva, o chestie care ne apără de ruși, de rachete… Pe Ceaușescu l-au împușcat la Revoluție. Avem partide… multe.

Toți vor binele cetățeanului. E drept, nu le prea iese… Europa a făcut o uniune. Suntem și noi europeni.
– Păi, ce, nu eram?
– Nu prea eram decât așa, geografic.
Dacă ai ști câte am să-ți spun!
– Văd! Unchi-tu a făcut casă nouă.
– Da, muncesc mult și ei. Unchiu e la pensie. Băieții sunt bine. Ovidiu e medic și a plecat Elveția, George al nostru e IT-ist, are familie, copii, dar tot slab e. Multe s-au schimbat…
– Știi, bunicule, nimic nu mai e cum a fost și cum ai lăsat!

Vezi dealurile noastre? Au crescut salcâmii. Mai au puțin și cuprind via și livada. Nimeni nu mai vine să te ajute. Ăia, bătrâni, sunt prea bătrâni și singuri, iar cei tineri au plecat din țară. Muncesc pe unde apucă.
– La țața Fițu nu e nimeni, la nea Mitrică, peste drum, la fel, mai la deal, la mama Olimpia e scris pe poartă în limba italiană…nu mai recunosc ulița. S-a înfundat și drumul spre cimitir. Spre pisc au tăiat pădurea. La ras! Așa au făcut peste tot în țară. La munte, urșii coboară și mănâncă din gunoaie.
– Vin rar pe aici. Am rostul meu în altă parte.
– E un primar nou. Băiat bun, dar face și el ce poate.
– M-au făcut cetățean de onoare. Le-am mulțumit. Te bucuri?
– De ce te-au făcut?
– Pentru că…știi mata, scriu.
– Aha, nu te-ai învățat minte!
– Nu prea…

Îi povestesc. Și povestea nu se mai termină. Bunicul e trist și privește în gol.

Simt un fior rece. Am uitat fereastra deschisă. Vin niște lacrimi, necontrolat.
E dimineață. O primăvară nouă. Nucul meu, încă golaș, foșnește lin a depărtări.
          Simt aromă de gogoși și copilărie.