Răzvan Fugaciu (născut în 1993, la Alba Iulia) a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Este poet și profesor de religie. A publicat poezie în revistele Viața Românească, Discobolul, Familia, Vatra, Axis Libri, O mie de semne și Reșița literară. A participat la Colocviile Tinerilor Scriitori (Alba Iulia, 2021) și Alba Iulia Stand-up Poetry (2022). A obținut Premiul „Euterpe” la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna” (Tulcea, 2023) și Premiul al II-lea în cadrul Concursului Național de Poezie „Ion Chichere” (Reșița, 2023). În anul 2024, manuscrisul său câștigă Concursul de Debut organizat de Uniunea Scriitorilor din România și Editura Cartea Românească, iar în 2025, îi apare volumul de debut în poezie, Toate într-o singură inimă, la editura Cartea Românească. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
În poezia sa, de la acest ceas al debutului, Răzvan Fugaciu este un melancolic învederat. Resursele lui poetice, inspirația sa, vin mai degrabă din vremurile demult apuse, din amintirile sale din copilărie sau pur și simplu din amintirile legate de oamenii dragi din viața sa, care nu mai sunt, în special bunicii. Drept care, în prima secțiune a cărții sale, intitulată foarte duios, Mâini pe care le-am iubit, personajul principal este bunica, cea care i-a fost și prieten de joacă, mimând postul de portar la fotbalul pe uliță, care i-a citit basmele lui Petre Ispirescu, care i-a fost, fără știrea ei, pețitoare pentru prima iubire din copilărie, dar mai ales, cea care spunea rugăciuni pentru vreme rea: „Strângem totul și intrăm în casă, până când/ încetează ploaia.// Bem ciocolată caldă/ în timp ce ascultăm știrile la radio./ Ni se face foame/ și scoatem din frigider sarmalele/ pregătite de bunica.// La masă nu vorbim, doar ne privim/ fețele obosite/ (ale celor tineri, că cei bătrâni sunt căliți/ de vremurile apuse).// De prăjitura cu mere nu ne atingem,/ o lăsăm pentru duminică,/ când gustul e mai dulce.// Bunica își pune ochelarii/ și citește rugăciuni pentru vreme rea./ Norii îmbrățișează copacii./ Picurii de ploaie/ râd împreună cu furnicile și scorpionii.// Râdem și noi./ Râdem cât mai putem”.
În secțiunea secundă, intitulată, de data aceasta foarte concret și aș spune chiar, coroziv, Fiare vechi, Răzvan Fugaciu pare să facă un efort considerabil pentru a trăi și în propria-i viață, pentru a face față prezentului, dar ne putem da seama, din atmosfera creată, că uneori acest prezent îl stivește, că nu se simte tocmai în largul lui în timpurile prezente. De altfel, anxietatea este prezentă la tot pasul. Și totuși, pentru a-i face față, tânărul poet a găsit cel puțin două arme, care nicicând nu vor da greș: ironia/ autoironia: „E ridicol/ să mă îmbrac la costum doar pentru a fi pe placul societății/ perturbate de concepțiile bătrânești cum că/ hainele îți deschid uși și inimi./ Ce contează cum mă îmbrac?!/ Ce look mi-a făcut frizerul din cartier! (Mulțam, omule!)/ Acum lumea mă bagă în seamă când trec pe stradă/ și mă uit fix în ochii lor./ Sunt fericit./ Merg la mall cu noul meu look, dar singura „făptură” care mă iubește e răceala./ Îmi face cu ochiul, gonește spre mine ca un călăreț./ Drept să spun, e o femeie frumoasă./ Stăm amândoi sub plapumă, la duș, la masă/ și îi citesc din Nora sau Coelho./ Râde atât de mult, că-mi este teamă să nu mă părăsească/ într-o zi./ Dar s-a stins./ „S-a stins iubirea noastră” cu un pumn de antibiotice”; dar și credința, sau ancorarea în ancestralul valorilor religios-morale: „Dați-ne un miel/ să-l gătim la masa de Paști/ în hârdăul bunicului// Nu vă temeți,/ nu-l vom sacrifica ca pe Iisus./ Îl vom ține într-o iesle./ Îl vom hrăni cu pâine și sare,/ flori de mușețel și trifoi./ Va învăța să cânte prohodul mieilor/ și cântece de cătănie.// Din când în când,/ vor coborî îngerii din cer/ să-i schimbe fânul,/ să-i întărească trupul/ cu oțetul din buzele Domnului”.
În cea de-a treia și ultima secțiune a cărții, Probă de rezistență, Răzvan Fugaciu se apleacă mai mult asupra nevoilor celorlalți, eliberând din belșug empatie în poezie. Este poate cea mai tristă parte a volumului, a cărei simbol ar putea fi foarte bine lacrima oprită în colțul ochiului care vede extrem de lucid realitatea dureroasă din jur. Poetul deplânge soarta animăluțelor neajutorate, a bătrânilor uitați de cei dragi, a celor morți de care nu se știe cine își mai aduce aminte. Dar cel mai tare deplânge situația poporului ucrainean, aflat sub invazia statului criminal rus. Iar cel mai puternic poem în care poetul ia atitudine împotriva acestui război este cel intitulat, foarte sugestiv: Strigăt din Mariupol: „Ea e femeia despre care se vorbește la radio și tv,/ în ziare și pe rețelele de socializare,/ pe străzile orașelor aglomerate,/ pe ulițele satelor noastre, tot mai îmbătrânite și pustii./ Femeia asta e acolo,/ în memoria celor preocupați de stingerea suflării pământești./ Al antihriștilor întrupați în oameni,/ cărora le-au fost smulse inimile./ Femeia asta e o mamă îndurerată de pierderea pruncilor,/ asemenea Rahelei/ ce nu-și dorise mângâierea lumii”. Așadar, prin volumul său de debut, Toate într-o singură inimă, tânărul poet, Răzvan Fugaciu ne propune o poezie în egală măsură lirică și epică, în care metaforele îmbracă frumos faptul divers al cotidianului, sensibilă și pe alocuri dură, în care melancolia și anxietatea își dau mână cu luciditatea și curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a lua atitudine. Un debut ce poate părea timid, dar care ascunde și o forță poetică latentă ce cu siguranță va exploda în volumele ulterioare.
* Răzvan Fugaciu, Toate într-o singură inimă, Editura Cartea Românească, 2025 (volum de debut)