N-aș alege înainte de moarte raiul pe pământ. Crângurile Mureșului și zarea fără de sfârșit. Nu. Nici cascadele, nici plajele cu palmieri. N-aș alege nici măcar copilăria. Înainte de moarte aș alege neîmpăcarea, să mă duc liniștit. Neîmpăcarea care te face uriaș, și nu poți încăpea într-o moartea atât de strâmtă ție. O cafană dintr-un sătuc din Serbia și veșnicia ei. Un infern paradisiac. Tărâmul făgăduinței în care toți râd și nu se tem de nimic, nici de ei înșiși, nici de judecata lor de astăzi sau cea de apoi.

În cartierul boem Skadarlija din Belgrad există o cafană care se numește Ima dana. În traducere: Mai sunt zile.

Dacă aș avea doar mai patru ore de trăit. Partea bună e că aș putea alege cum.

Într-un birt sătesc în Serbia, într-o cafană cu fețe de masă în carouri și cu tamburași din ăia de la marginea bordurii, care în timpul liber sunt tractoriști, agricultori, mecanici, vânzători sau paznici. Dar știu totul despre viață și moarte, fără să știe că știu. Nu în Mai sunt zile din metropolă.

Să-mi iubesc amarul, nimic mai dulce pe lumea asta. Care amar nu contează, nu e unul anume. Ci bucuria aia de fi exact atât de nefericit cât trebuie ca să te simți bine. Să fii ca nimeni altul și ca toți. Să te disprețuiești profund și să disprețuiești lumea toată și pe creatorul ei. Să simți forța neputinței. Lehamitea și tristețea. Să te iubești atât de mult încât din iubirea ta de sine să vină și dragostea față de toți ceilalți. Să înțelegi și să accepți totul și să-ți dorești să fii mult mai limitat în propria-ți nemărginire pe care o ai atunci.

Să ne dorim o inimă care n-are minte, așa cum a fost la început, când copii fuserăm, și nemuritori. Imenși. Mintea care ne-a păzit de moarte și ne-a omorât apoi încet spiritul, toată viața. Mintea aia bună, sănătoasă, precaută, matură, echilibrată. Protectivă și logică. Cea care face ca lucrurile să aibă sens. Dar să rămână fără rost. Cum poate ceva bun și util, ca mintea, să omoare ceva bun și înălțător, ca inima? Uite așa. Și o face atât de magistral încât nu ne dăm seama. Adică dispare mistuirea din noi. Suntem în siguranță. Nu ne mai facem scrum. Cenușă. Mintea zice că e mai bine să nu ne prăpădim decât să avem din ce renaște. Că renaștem ciunți și mai obosiți și mai slabi e altă treabă. Pentru noi, adică pentru mine și sinele meu a renaște e egal cu a nemuri, cu verbul a nemuri. Căci nici a muri nu e verb, adică murind nu faci ceva anume, nu se poate numi acțiune încetarea din ceva. A nu mai face ceva ar fi atunci egal cu acțiunea de a neface. Dacă există a muri, există și a nemuri.

Ultimele patru ore pe acest pământ, în această viață a mea. De alte existențe nu știm, cel puțin eu nu știu. Nu putem nici măcar să ne închipuim cum este când nu vom știi nimic. Nu ne imaginăm viața fără noi, nici moartea. Acolo abia ar urma marea dezamăgire. Căci în timpul vieții suntem convinși că vom lăsa un mare gol în lumea asta atunci când vom pleca. Nu plecăm niciunde, nu ne ia nimeni cu el. Nu vom lăsa niciun un gol atât de mare pe cât sperăm încât să ne umplem moartea cu el.

Două sute patruzeci de minute. Mult. Nici la capătul vieții n-aș fi în stare să vibrez fără întrerupere atât amar de vreme. Atâta bucurie ar fi povară. N-am nimic, nu-s bolnav, nu voi muri la finalul acestui text, nici pe parcursul lui. Mor acum, în timp ce nu-s în stare să previn groaza că nu mă voi putea reinventa, redeveni, obosi, odihni, osândi și grația în aceste patru ore. Perioadă cât, teoretic, o jumătate de zi de lucru, în care mulți mor tot timpul pentru că fac ce trebuie, nu ce le place.

Însă așa aș alege să-mi petrec ultimele ore pierzându-mi mințile și dându-le înapoi inimilor ce e al lor. Că orice om are și o inimă de rezervă, aia care bate și când nu bate. Nu seva vieții, ci nemoartea.

Într-un sătuc sârbesc din Voivodina, la o masă în carouri, cu tamburași de duzină. Nostalgia pentru tot ce am fost când n-am știut că sunt. Nostalgia pentru tot ce nu voi fi când nu voi mai fi, fără să știu ce. Nostalgia misterului din viitorul morții și durerea din trecut a nefolosirii la maxim al prezentului. Să beau și să urlu, să dărâm mese și să sparg totul. De plăcere, de viață. Nebunia e sațioasă, nebunia îți dă aripi, îți dă sens. E palpabilă. Parcă crești fizic. O simți în brațe, plămâni, voce. Nebunia nu e descătușare, ci o stare firească, însă foarte comprimată. Esența comprimată a tot ce nu ai făcut la timp, fără să știi că există anumite timpuri pentru anumite lucruri. A tot ce n-ai iubit la timp, a tot ce n-ai deziubit la timp. A tot ce n-ai ars la timp, a tot ce nu te-a mistuit la timp. Și dacă ar fi fost așa, tot n-ar fi fost bine.

N-aș alege înainte de moarte raiul pe pământ. Crângurile Mureșului și zarea fără de sfârșit. Nu. Nici cascadele, nici plajele cu palmieri. N-aș alege nici măcar copilăria. Înainte de moarte aș alege neîmpăcarea, să mă duc liniștit. Neîmpăcarea care te face uriaș, și nu poți încăpea într-o moartea atât de strâmtă ție. O cafană dintr-un sătuc din Serbia și veșnicia ei. Un infern paradisiac. Tărâmul făgăduinței în care toți râd și nu se tem de nimic, nici de ei înșiși, nici de judecata lor de astăzi sau cea de apoi.

S-au scurs cele patru ore, cafana mică e departe. Mâine voi mai avea patru, poimâine la fel. Și tot așa, în neștire.

Am luptat cu onoare, am înfrânt cu demnitate!

Luptă cu mintea, câștigă cu inima! Luptă, învață, evoluează!

Câștigă lupta cu caloriile! Luptă pentru silueta ta! Câștiga lupta cu grăsimea de pe abdomen!

Luptă pentru personalitatea ta! Cursuri gratuite de formare a personalității de lider în management, terapie gratuită de dezvoltare personală, discurs motivațional direct la subiect!

Luptă pentru părul tău, spune adio cheliei! Alopecin, Biotin, șampon Spartan, Ginger Serum etc.

În loc de cenușă, toată viața mi-am turnat bere-n cap, dovadă că mai am pleată. Bine, i-am pus și fiole de ginseng, gălbenuș de ou, miere, ulei de ricin, petrol, roșii, ness cafe și imală. Și – nu bate, nu troncăne.

Însă n-am auzit niciunde, de exemplu: ”Luptă pentru votca ta!” Nu vreau gratuit, vreau să plătesc pentru votca mea. O Wyborowa mică, la 200 ml, că Profiul nu mai ține de mult vinuț la 187 ml. Unul dintre cele mai proaste, dar cele mai boeme acte singulare de boemie individuală de bordură.

În urmă cu trei zile m-am dus la Profi să-mi iau o votcă mică, seara. De muncitor. Am tuns via, am împrăștiat criblura pe stradă cu lopata și grebla,, am udat, înainte am fost și la sală. O votculița mica, cum zice fie iertat sculptorul Sava Stoianov – o votculița mica, cu a, nu cu ă. S-o torn într-o verde bere din aia cu votcă, care numai votcă n-are.

Raftul cu alcoolice e închis cu cheia, că se fură, chiar de-s camere de filmat. Deci – se vede tot – dar degeaba, nu contează. De fiecare dată tre să strigi cheeeiaaa după casieriță. Aia, săraca, strigă după vreun coleg de magazin, să vină, că- i full rândul de oameni la ea. Acum s-au pierdut cheile. Vine o tânără și mi spune să trag de plexiglass, să-mi bag mâna. Wyborova votca e la capătul în care nu-mi încape palma.

– Ștați, – zice calm, cu umbră de zâmbet complicitar. Și-mi aduce o chestie ce seamănă cu un levier corcit cu tirbușon, o rangă mică sucită. Și-a adus și o chestie pe care să se suie, un scaun de plastic:

– Încercați să pescuiți sticluța și s-o aduceți cumva aici, că încerc eu să bag palma.

Bag ranga mică, nu merge, dărâm un întreg rând de Metaxa mici, Uniri, Milcoave, Saint Petersburg, Jameson, J&B, Glenstone. Viskane și coniace de rupt ficatu-n două ca mâța. Nu, eu vreau o votculița. Nu că aia ar fi mai calitativă.

Am îndoit mica rangă pe genunchi, am curbat-o ochiometric, cât să aducă Wyborova spre mâna angajatei. Am adus-o. Am tras tare de plexiglas, și-a introdus palma. E aproape. Face din degete pianuri, îi mai lipsește 1 cm. O atinge și o dărâmă. Se rostogolește naibii-n spate. Ok. Agăț un votca Absolut. Ajunge la el. Însă sticluța e rotundă și grasă, nu-ncape prin crăpătură. Trag de paravanu de plastic, trag de numa. Nu intră. Vine un băiat, angajat, și zice, în spirit de echipă:

– Stați să aduc o filetantă, are colegu, că putem defila holșuruburile de la balamaua asta de sus.

Colegu nu e, nexam filetanta. Doar puterea palmelor tale, cum zice Arnold Svarți în reclama pentru sculele Parkside de la Lidl. Știi că poți!

Poți pe dracu. Trag cu toată puterea de geamu de plastic, fata-ți vâre palma. Dacă-i dau drumu la geam o să-i flecească încheietura, atâta am tensinonat-o. Deci totul se filmează, că-s camere video în Profi. Clientul și angajatul încearcă să dea o spargere care nu iese. Și n-a ieșit, n-am putut niciunul, lipsea mai 1 cm. De la casă, altă fată strigă:

– Zice că avem și la casă Wyborowa!

Ok. Mă duc la casă – nu e. Singurul băiat angajat, acela cu filetanta lipsă, tocmai a ras-o afară la o țigare, lângă scrumierele alea înalte. Fk me. Am luptat cu onoare, am pierdut ca un fraier.

La urma urmei am luat o Grasă de Cotnari Eticheta Galbenă, pentru șprițer. De fapt, asta-mi doream, un șprițer, nu tărie. Am luptat cu inima și am câștigat cu mintea, iacă!

Doar că deja e noapte și nici frasu n-are chef acum de șprițer, nu se mai justifică. Mușchii s-au dezumflat, sângele s-a oprit din clocotul minții, cheful de harnicul gospodar al casei s-a diluat într-o resemnată capitulare a omului învins de micile enormități ale vieții spontane.

Am luptat pentru o votcă și m-am ales un vin, ai cărui struguri culeși vreodată n-au fost. Din abilitate, vaișamarismul devine virtute.

Am luptat cu onoare, am înfrânt cu demnitate!