În port sunt mulți cai și soldați, multă lume care vociferează într-o grămadă de limbi pe care nu le cunosc.  Am ajuns, sunt în Iudeea cu Caius Romanus pe care îl numesc ofițer superior, responsabil cu ordinea. E un fel de poliție pe care am instituit-o să verifice toate străzile din oraș, să patruleze câte patru, sau câte cinci ca să se vadă că suntem prezenți, să ne impunem prezența și să asigurăm liniștea, ordinea și disciplina acolo. Am crezut că acei zeloți sunt militari dar nu sunt militari, sunt un fel de pungași de duzină care se adună pe la colțuri, se ascund, se uită după noi cu priviri de hoți, foarte răutăcioși. Probabil că lovesc pe la spate, de asta trebuie să avem grijă. Deci, practic, nu ne luptăm cu nimeni sau ne luptăm doar cu umbre, nu știm exact. Cert este că nu sunt soldați acești zeloți.

Am auzit că mai există acolo și un fel de sectă, se adună tot mai mulți oameni și merg din loc în loc dar nimeni nu știe unde și când. Un om, care se cheamă Isus, stă de vorbă cu ei și îi învață.

Noi locuim în corturi deocamdată, nu avem nimic stabil. Nu știm unde ne vom stabili, trebuie să cunoaștem zona mai întâi. Sunt mulți oameni săraci, zdrențuiți, îmbrăcați în haine lungi, până aproape de glezne, de culoare oliv sau maronii, murdare, strânse cu funii în talie.

Unii poartă pe cap turban, alții poartă o tichie, alții un fel de eșarfă.

O! Unde am ajuns?!

Casele sunt mici, pătrate, sărăcăcioase, cu acoperișul drept, dintr-un fel de stuf sau un fel de placă, nu știu ce e, ei umblă pe acoperișurile acelea. Nu toate casele sunt la fel, majoritatea sunt case din lut simplu, câteva sunt văruite cu alb. Au puține ferestre, majoritatea sunt fără ferestre la stradă, probabil că le au spre interior.  

Pe drum sunt mulți măgari, oamenii își transportă poverile cu măgarii, nu au trăsuri, doar măgari. Și ei umblă călare pe măgari. E plin de oameni pe străzi, ai impresia că toată viața lor și-o petrec pe stradă, vorbesc, vociferează, sunt haotici. Nu prea sunt plante pe aici, e totul sterp, uscat, prăfuit.

E o lume urâtă, nu-mi place. La orizont și munții sunt maronii, nu sunt verzi ca dealurile din Roma. Totul e prăfuit. Bate un vânt dinspre mare care împrăștie nisipul, dacă nu ai grijă îți intră în ochi. De aceea poartă ei eșarfele acelea, le învelesc în jurul capului și le țin în fața gurii și a nasului, ca să se protejeze, când bate puternic vântul. Noi suntem cam expuși cu echipamentul nostru roman, nu prea se potrivește aici, unde e foarte cald și se încinge de la soare, cu platoșele și coifurile noastre din metal, care devin fierbinți, parcă suntem într-un cuptor, fierbem pe dinăuntru și la propriu.

O, ce lume nebună! Unde am ajuns!

Pe localnici îi protejează hainele din in, sunt mai răcoroase, mai potrivite pentru clima aceasta.

Un câine costeliv aleargă pe stradă și copiii aruncă cu pietre după el. Răcnesc, parcă sunt sălbatici, nu au niciun fel de educație și sunt foarte murdari. Unii au pe cap câte o cârpă maro, murdară, fixată cu o funie în jurul frunții. Sunt zdrențăroși, cu picioarele goale.

Mă gândesc la băiețelul meu de acasă, curat și îmbrăcat în alb, zâmbăreț și vesel. Copiii aceștia au toți fețe încruntate și lovesc sălbatic câinele care nu le-a făcut nimic.

*

Aș fi curios să îl cunosc pe acest Isus, să îl văd unde e, unde se ascunde. Nimeni nu știe unde locuiește, merge din loc în loc, e ca o umbră purtată de vânt.

Oamenii mei mi-au spus că răsare din nimic, parcă ar fi o nălucă, apare dintr-o dată și începe să le vorbească oamenilor. Ei îl ascultă, se adună în grupuri, din ce în ce mai mulți, uneori sunt zeci, uneori sute, uneori mii.

De unde să fie mii?! Cine poate să îl mai audă pe el dacă sunt atât de mulți oameni? Cum poate să se facă auzit?

Asta mi-a mai lipsit! Mă lupt cu nălucile, cu zeloții care sunt ca niște hoți și cu acest Isus care e ca o fantomă!

Hm! Unul dintre oamenii mei mi-a povestit că l-a văzut, are o voce foarte clară și limpede, spune el. Nu țipă, nu răcnește, dar parcă îl aud toți. Oamenii se urcă prin pomi, se cațără pe case, pe acoperișuri, pe unde pot, ca să îl vadă și să îl asculte. Interesant e că nu-i îndeamnă la luptă, nu-i îndeamnă la răscoală. Asta e bine, deci nu-i agită. Înseamnă că nu e atât de periculos pentru noi.

Mergem pe un drum mărginit de salcâmi – măcar mai fac puțină umbră – înspre următoarea localitate, să lăsăm și acolo gărzi și soldați care să patruleze pe străzi.  Trebuie să împărțim soldații în patrule, în toate localitățile, să-i liniștească pe zeloți și să-i disciplineze pe oameni, să vadă că suntem prezenți peste tot.

Am ajuns pe un deal. Mai jos, în vale, e un sat cu case sărăcăcioase, cu acoperișuri din crengi și bețe împletite.

Pe creasta dealului, la umbra unui salcâm, e un om îmbrăcat într-o cămașă lungă, albă, cu o mantie castanie. Oamenii îmi spun că s-ar putea să fie Isus. Le atrag atenția că nu are nimic la el și ei îmi spun că așa călătorește, nu are niciodată nimic cu el. Înnoptează uneori sub cerul liber alteori, în casele oamenilor care îl primesc și acolo mănâncă.

Dar de ce e singur pe drum, unde se duce? Mi se spune că merge să le vorbească oamenilor.

Ne-a văzut, își ridică încet capul dar nu se uită la noi, se uită în depărtare și zice:

– La început a fost cuvântul și cuvântul s-a făcut tot mai mare, a crescut și a devenit tot mai puternic, până a pătruns în inimile oamenilor care voiau să îl audă și să îl simtă. Cei care aveau urechi de auzit să-l audă, îl auzeau, cei care erau împietriți nu-l auzeau și nu vedeau nimic, erau orbi și treceau prin lume ca orbii, fără să vadă nimic în jurul lor. Erau concentrați doar pe ei și pe dorințele lor și nu vedeau nimic în jurul lor. Nici nu îi interesa de ceilalți oameni. Cuvintele erau ca semințele pe care le împrăștiau semănătorii. Dacă nimereau pe pământ curat și roditor, creșteau și înfloreau, se făceau plante, flori, apoi fructe și-i hrăneau pe ceilalți. Cele care nimereau în inimile oamenilor, se făceau lumină și creșteau odată cu oamenii și oamenii creșteau odată cu ele și deveneau tot mai înțelepți, mai luminoși și mai buni. Și celelalte, care cădeau pe pietre, fie că era stâncă, fie că era om împietrit, se uscau și erau mâncate de păsările cerului și dispăreau așa cum au apărut. Nimic din nimic pentru nimic.

Oare câte semințe nimeresc și în inimile voastre, soldați romani? Cândva vor fi tot mai multe și veți deveni și voi, unii dintre voi, lumină pentru ceilalți. Acum aveți zeii voștri împietriți, sunt doar piatră, nicio sămânță nu-i poate atinge și nu poate rodi în ei pentru că nu sunt vii, sunt morți. Sunt ca stânca aceasta pe care stau eu, uscați, împietriți, fără nimic, fără suflet, fără inimă, fără voință, fără vorbire, fără lumină. Dar voi, voi veți purta în voi sămânța în inimile voastre și-o veți duce mult mai departe decât credeți.

Vă uitați la mine ca la un nimic, un om rătăcit pe dealuri, printre pomi. Eu nu m-am rătăcit, rătăciții sunteți voi. Eu am venit să semăn semințele și le voi semăna și în inimile voastre.

Din nimic a răsărit lumina. Din inimile voastre, lumina se va duce departe, odată cu voi. Și cuvintele vor fi păsări și vor zbura tot mai departe peste lume, până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Și voi veți fi mesagerii luminii, voi soldați, voi oameni, voi copii ai acestui pământ.

La început a fost cuvântul și cuvântul s-a făcut lumină…

S-a întors din nou cu spatele la noi și se uită în jos. Ce om deosebit! Păi acesta nu e agresiv. Ce să-i facem? N-avem ce să-i facem. Nu-i facem nimic, e pașnic, e un învățător. Ce să facem cu el? Nimic, îl lăsăm în pacea lui.

A vorbit frumos, nu a învățat pe nimeni nimic rău și nu-i nici agresiv. Deci noi vom lupta de acum înainte cu zeloții. N-avem noi treabă cu acest Isus, el e un om pașnic, un învățător. Și a vorbit frumos, a vorbit foarte frumos. Ne-a vorbit nouă, romanilor. Nici nu ne-a certat, nici nu a fost răutăcios, ne-a spus că noi vom fi lumina. Hm! Poate că are dreptate, o fi vreun înțelept, cărturar citit, poate filozof, nu am eu de unde să știu acum dar precis o să-l mai întâlnesc și-o să stau de vorbă cu el.

Acum nu am timp, trebuie să duc toți soldații în toate localitățile și să împart patrulele. Să fie odată liniște. Și când sunt împărțiți toți, va fi liniște și atunci mă voi ocupa și de acest Isus care îmi pare un om interesant, poate chiar un înțelept. Poate că i-a citit chiar și pe filozofii greci, poate că voi avea cu cine să stau de vorbă și nu o să mă mai plictisesc în țara asta ciudată și prăfuită, plină cu hoți și cu oameni care ne spionează și se uită urât la noi.

L-am lăsat în urmă pe Isus și ne-am dus mai departe, în satul din vale să ducem patrulele.

Parcă nici nu ar fi de-ai lor, arată altfel, acum îmi dau seama. E aproape blond, cu bucle blonde și cu ochi albaștri, cu nasul drept. E suplu, părea înalt, nu știu, nu stătea în picioare, stătea jos dar părea altfel decât ceilalți oameni pe care i-am văzut pe aici, negricioși și îndesați, murdari și gălăgioși. Avea o voce clară și limpede și l-am înțeles ce a spus, vorbea limba noastră. Deci, e un învățat. Da, da, trebuie să-l caut, să stau de vorbă cu el și altădată.

Câtă agitație avem până împărțim soldații peste tot!

(Fragment din romanul, cu acelaşi titlu, aflat în lucru)