1968. Eram în primul an de liceu. Peste un an liceul urma să beneficieze de o clădire proprie, nouă, așa încât orele se țineau deocamdată după amiaza în clădirea școlii generale amplasate peste drum de Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița. Stația de autobuz era chiar în fața Casei de Cultură și, de fiecare data trebuia să aștept cam o jumătate de oră până venea prima cursă spre cartierul Moroasa. Pentru a nu-mi irosi timpul doar în așteptare, m-am hotărât să intru pe culoarele impozantei clădiri care găzduia și Teatrul de Stat. La primul etaj am descoperit o sală lungă cu ferestre foarte mari, era galeria de artă. În stânga intrării era o vitrină cu câteva texte dactilografiate. Vitrina cu ramă din lemn, încrustată cu floricele, purta numele cenaclului literar „Maxim Gorki”. Deasupra intrării era portretul lui Zaharia Stancu, iar la capătul sălii era o ușă pe care scria Cenaclul Semenicul. În 12 metri se schimbase numele cenaclului. Maxim Gorki era istorie, iar Semenicul își intrase de scurt timp în drepturi deși suscitase destule discuții pentru că numele era destul de folosit (un ansamblu folcloric, o cooperativă meșteșugărească, un restaurant și, normal, și un munte). Am intrat. Norocul sau ghinionul de joi? „Sala albastră”, cum se va numi ea, găzduia o masa lungă și de-o parte și de alta a ei erau amplasate scaune obișnuite. Șase, poate șapte chipuri de vârstnici, cel puțin așa mi s-au părut în acel moment, cufundați în fumul de țigare. Nicolae Irimia (mai târziu cel mai bun prieten, catalogat la început ca poet muncitor, apoi nostalgicul ruralului și, îmn sfârșit, poetul marilor iubiri), Ilie Petrica, rudă cu poetul țăran Petre Petrica (s-a cam dus fenomenul poeților plugari din Banat), Marin Dobre (poet muncitor), Dumitru Păcală (poet muncitor, când vesel, când prea pătruns de poezia patriotică, acum ancorat în poezia unui cult religios), Constantin Brândușoiu (un holtei oltean continuu revoltat, neînțeles, cantonat în mod fericit în catrenele sale Dabaiene), Ioan George Șeitan (poetul bănățean al băgrinului și al lui Ingrid), Constantin Chiotan. La capătul mesei era Președintele. George Nicolovici, poet mereu pe calea afirmării, unul dintre oamenii cu vastă cultură, așa cum îi stă bine unui doctor renumit (mai târziu am decoperit că locuia în blocul vecin, pentru că nu erau vremurile ca doctorii să fie atât de prosperi încât să-și tragă câte o vilă). M-a întrebat dacă sunt sigur că nu am greșit sala. Apoi cine sunt, la ce școală și dacă iubesc literatura. Am citit două poeme pe care le aveam la îndemână. Doctorul a părut surprins și a vorbit laudativ despre noul val, despre tineri, despre tendințe. M-a întrebat dacă sunt coleg cu Olga Nagy (cu pseudonimul Olga Neagu), o elevă talentată care scrie poezii. „Dacă poți să vii și săptămâna viitoare, ne găsești aici joia de la ora 6 după masa”, mi-a spus la plecare doctorul. Și am venit și în următoarea săptămână și apoi mereu până la plecarea mea din Reșița în anul 1976. Primul și constantul meu prieten și critic constructiv a fost Nicolae Irimia, un poet formidabil, marcat de o ușoară calofilie nederanjantă, dar un poet sincer pe care îl supăra pecetea de poet muncitor, cu atât mai mult cu cât sarcinile de serviciu îi permiteau să fie mai intelectual decât mulți care lucrau la ziarul local. Era un fel de tehnician care cântărea vagoanele încărcate cu fier vechi, minereu de fier și cu cărbune ce se îndreptau spre marele combinat siderurgic (acum pus aproape pe butuci de privatizarea prost înțeleasă). Veneau două sau trei trenuri pe zi la Triaj, iar în rest devora pur și simplu toate revistele literare din țară („Luceafărul”, „Orizont” – Timișoara era centrul lumii culturale bănățene –, „Tribuna”, „Cronica”, „Tomis”, „Ramuri”, de scurt timp apăruse și „România literară”). După ce clădirea liceului a fost data în folosință în cartierul Govândari, („Govânj”, botezat după ce s-a închegat pe baza celor veniți din zona Vânju Mare) treceam des pe la el în cabina cântarului să răsfoim revistele împreună, să dezbatem poeziile apărute. Citeam ceea ce scrisesem și făceam o critică la sânge, fără ranchiună.

     De fapt, după 1970, a început marea schimbare: au venit tinerii ziariști Gheorghe Jurma, Vasile Bogdan, Nicolae Sârbu, proaspătul filosof Iosif Imbri, proaspeții ingineri Gheorghe Zincescu și O. G. Seca (Klein), fabulista Petra Cernăuțeanu și, Doamne, câți or mai fi venit… Doctorul George Nicolovici s-a simțit depășit de noul val și s-a retras discret, iar Gheorghe Jurma, noul președinte al cenaclului, a introdus critica pe text și cerința ca fiecare participant să spună câte ceva despre ceea ce s-a citit la cenaclu. Și nu mai era suficient să te rezumi la îmi place sau nu. Trebuiau argumente, se făcea trimitere la figuri de stil, la construcție ș.a.m.d. Devenise un fel de formator de talente. Au început deplasările și invitațiile, mai întâi la Revista „Orizont”, apoi au venit scriitori de la „Tribuna”, „Vatra”, „Echinox”. Cornel Ungureanu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Cocora, Toma George Maiorescu, Mircea Martin, George Suru, Sorin Titel, Dumitru Radu Popescu, Toma George Maiorescu, Dinu Flămând, Mircea Șerbănescu, Mircea Ciobanu, Damian Ureche, Ion Arieșeanu și mulți alții. Meteoric, dar consistent, treceau cărășenii Ada Cruceanu, Gheorghe Azap, Octavian Doclin (Chisăliță), Dorina Sgaverdea, Ana Selena, Ioana Cioancăș, Ioan Iovan, Ion Murariu, Sabin Opreanu, Iosif Caraiman (mereu încruntat, mereu bănuitor, dar abia recent, după ce am realizat un episod din serialul tv „Sfinții necunoscuți ai Banatului” despre el și tatăl lui, partizan anticomunist din Munții Banatului, mi-am dat seama ce însemna să fii hărțuit de Securitate până în 1989), Ana și Timotei Jurjică Petru Novac Dolângă. Sala cenaclului devenea de foarte multe ori neîncăpătoare, uneori participanții rămânând în picioare, iar fumul de țigare puteai să-l tai cu cuțitul. Au început să fie interesați și oamenii care lucrau în sistemul de cultură: Petre Oalde (cu care s-a organizat un proces literar „Semenicul” contra Oalde, cauza fiind forma fără fond, și asta după Tezele din aprilie 1971), Ion Ioniță, Marcu Deleanu, Constantin Iordache și, la un moment dat, ne-am trezit cu vizita prim-secretarului pe Caraș Severin, Trandafir Cocârlă, proaspăt venit de la Timișoara, despre care se spunea că este un „despot luminat” (în satul natal, la Turnu Ruieni, are chiar un bust, iar la Caransebeș numele său a fost dat Liceului Tehnologic, clădirea fostului penitenciar din vremea comunismului). Cred că extrem de puțini erau oamenii politici ai momentului care să se deranjeze pentru a fi prezenți la o ședință de cenaclu. Am citit și eu câteva poezii. Ușor melancolice, doar eram adolescent. A râs și a spus că „Trebuie să verificăm dacă și în casă este tot atâta frig cât este în poezia ta, dacă ai curent electric și să vorbim cu mama ta să vedem dacă nicio fată nu te iubește”. A continuat prin a ne aminti Tezele, umanismul socialist și formarea omului de tip nou. Cenaclul își ducea, însă, viața mai departe. Formal au fost dezbătute Tezele dar, pentru că era an aniversar pentru Reșița au început să apară și plachetele cu versuri care, după titluri, te lăsau să întrevezi ce este scris în interior: „Vibrații” (în condiții grafice excelente, cu ilustrații aparținând pictorului Petru Galiș, fostul meu diriginte din clasa a VIII-a), „Prinos”, „La flacăra din inimi și cuptoare”, „Purtând în noi eterna Românie”, dar și revista „Caraș Severinul”, ca supliment al ziarului „Flamura” și, ceea ce este extrem de important, revista cenaclului „Semenicul”. „Măi, vă rog, scrieți și voi poezie patriotică, altfel nu apar plachetele și „Semenicul”, ne taie tovarășii, îndemna cu jumătate de gură Gheorghe Jurma, mascându-și zâmbetele. De voie de nevoie am scris două poezii care cât de cât arătau a răspunde cerințelor.

     Cu vreo doi ani în urmă admiram în vitrina Hotelului Semenic macheta viitorului centru civic și nu ne venea să credem că se poate modifica într-atât zona Pătru Iakob, un adevărat model de om luminat aplecat asupra problemelor plebei proletare. Se apropia marele eveniment: anul 1971, an de grație pentru Reșița, se împlineau 200 de ani de foc nestins la furnale. Zona aceea, Pătru Iakob, din Reșița Română a fost demolată și, cu mici excepții, proiectul a fost realizat punctual. Inclusiv a fost mutată pe șine, între blocurile noi, biserica ortodoxă-română. Și, în vălmășagul de evenimente, a început să apară și Revista literară „Semenicul” în care regăseai tot cee ace conține orice revistă literară care se respectă: poezie, proză, dramaturgie, cronici literare. Mai întâi a apărut șapirografiată, procedeu pentru care trebuiau dactilografiate, fără bandă tușată, matrițele, niște foi groase și moi, cu o mașină de scris cu caractere pronunțate. Apoi, noaptea, conspirativ, după ce se încheiau întâlnirile cenacliere, Gheorghe Jurma trecea cu o sticlă de țuică pe la tipografie pentru a vedea și stadiul tipăririi ziarului județean „Flamura” (era cap limpede) dar și să ducă sub braț teancul de matrițe pentru a se imprima revista. A doua zi ne ocupam de lipirea paginilor între coperte. Eram și fericiți (la câteva numere am fost în colegiul de redacție) dar și necăjiți pentru că din punct de vedere grafic nu arătau prea bine, scrisul era când mai îngroșat, când mai șters, în funcție de greutatea mâinii celui care dactilografiase matrițele (de regulă Nicolae Irimia). Apoi „Semenicul” a apărut tipărit și chiar cu imagini.

     Chiar dacă întâlnirile erau programate pentru ora 18, de regulă la 17,30 erau prezenți prin rotație Nicolae Irimia și Petra Cernăuțeanu, marii maeștri ai cafelei (încă nu se trecuse la nechezol). Știau cum să o facă în așa fel încât caimacul să fie de un deget. Printre picături, Petra mai citea câte o fabulă, iar Nae Irimia o asculta și, la final, ridica un deget filosofal cu o întrebare care de regulă începea la fel „Dar de ce…?” Venea Jurma și începea cu întrebările, „Na, ce ați mai scris pentru revistă?” Atmosfera de cenaclu era ca o sinusoidă, când foarte aprinsă când excesiv de calmă, de aceea a apărut ineditul, procesul verbal umoristic citit la finalul fiecărei întâlniri. Se baza pe ticurile verbale, pe reinterpretarea ad literam a unor expresii, pe mimică, pe gesturi, pe comic de situație și era citit la sfârșitul fiecărei ședințe de cenaclu. Se puneau în pagină detalii aparent nesemnificative, cum ar fi mustața a la Labiș a lui Jurma, coafura pleoștită a Petrei, incantațiile lui Irimia, dar și gesturile teatrale ale lui Ion Chichere care, la un moment dat, a hotărât că poezia nu-l merită și nici el nu merită poezia și și-a distrus tot ceea ce scrisese până în acel moment, și-a schimbat numele și a început să semneze Sorin Roianu. A revenit în scurt timp la numele de Chichere, și-a schimbat stilul și poezia lui a început să sune altfel. Nu știam că peste ani voi realiza o anchetă tv despre împrejurările neelucidate ale morții lui. La redactarea proceselor verbale umoristice nu era o regulă, scriam care cum doream, Olga Neagu, Nicolae Irimia și eu. Era sarea și piperul după cele 4 ore de ședință de cenaclu, de la 18 la 22 când se dădea „stingerea”. Venea directorul Casei de Cultură, Constantin Iordache, cu jumătate de oră înaintea încheierii și, normal, îl fitileam în procesul verbal că a venit să facă inventarul: câți membri sunt prezenți, câte scaune mai sunt, câte pahare, dacă nu s-au produs pagube etc. Au fost chiar două registre cu procese verbale, dar au dispărut. Cei cu teoria conspirației, au bănuit că a fost mâna invizibilă a securității, ceea ce eu nu cred. Neglijență sau curiozitate. După fiecare întâlnire plecam povestind câțiva kilometri buni până în Govândari pe aleea plopilor fără soț de-a lungul Bârzavei, deși nu am reușit niciodată să îi numărăm pentru a ști dacă sunt sau nu fără soț. Oricum, în timp, pentru a nu ne mai bate capul, au fost tăiați toți. Îi conduceam pe Gheorge Jurma (Gogu), apoi pe Gheorghe Zincescu (Gigi), apoi pe Nicolae Irimia (Nae sau Năiel), apoi ajungeam acasă în Moroasa, după miezul noții, spre disperarea părinților (vagabonzi, câini etc.). În timp, după 1976 s-a renunțat la sintagma „Reșița, Cetatea de foc” după piesa de teatru a lui Mihai Davidoglu, iar poeții catalogați muncitori au intrat pe poarta din față a noului oraș „Orașul cu poeți”, așa cum este supranumită acum Reșița.