Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție, tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a desprețuit totdeauna. Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din București? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziția momentului, cu acel surâs de indulgentă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumești. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut și eu la Curte și l-am văzut păstrând și aici simplicitatea încântătoare ce-o avea în toate raporturile sale omenești. Dar când a fost vorba să i se confere o distincție onorifică, un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuși al cugetării omenești, care alt Rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era știutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea convențională era o supărare și o nepotrivire firească!

Scrise de Titu Maiorescu, acel providențial constructor întru cultura română de la începuturile sale moderne, cuvintele de mai sus ne dezvăluie despre Mihai Eminescu – Poetul de la a cărui naștere se împlinesc, acum, 176 de ani – acea percepție pe care au avut-o contemporanii săi. Pe această percepție va fi construit, de-a lungul deceniilor care au urmat, unul din miturile fundamentale ale identității noastre culturale, un monument imaterial pe care, peste un veac, Marin Sorescu îl va surprinde admirabil, prin acel „Eminescu n-a existat”. Cu adevărat, multe din ipostazele în care a fost şi este evocat, nu-şi găsesc corespondent în realitatea istorico-axiologică. Revizor școlar la un moment dat, Eminescu n-a fost niciodată un om de administrație; semnatar în gazetele epocii (și, astfel, ecou al zbaterilor și dezbaterilor vremii) și chiar redactor-șef la principalul ziar al Capitalei, el nu poate fi considerat ziarist; însoțitor al trupei de teatru condusă de Iorgu Caragiale, nu trece în rândul actorilor; auditor al cursurilor de drept, filosofie, economie politică ori fizică, nu va fi niciodată de asociat juriștilor, filosofilor, economiștilor sau fizicienilor. În special, el nu a fost un om politic, oricât de mult s-a implicat în Serbările de la Putna (și, prin aceasta, în underground-ul reconstrucției naționale), oricât de tare a combătut, în editorialele sale, partide și grupări ale momentului, și, mai ales, în pofida invocării sale în marile bătălii politice din veacul post-existenței sale – bunăoară, din vremea făuririi României Mari, din zodia rezistenței la bolșevizare, din Renașterea Basarabeană ori din dramaticul Decembrie 1989, când, să nu uităm, tinerii exersau pe viu versul eminescian „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, transformându-l în de neuitatul „Vom muri și vom fi liberi!”. Nefiind nimic din toate acestea – nici funcționar, nici ziarist, nici savant ori politician, Mihai Eminescu și-a putut proiecta imaginea peste atari roluri din ipostaza sa, singura reală, de stihuitor, de creator autentic, de muritor care se împlinește prin spirit. De aceea, Mihai Eminescu – și, laolaltă cu el, mitul său cultural – este, ca Poet Național, indestructibil.