Ca și Borko Ilin, Goran Mrakić și Ion Marin Almăjan, Mircea Pora este unul dintre scriitorii timișoreni foarte activi pe rețelele de socializare. El pare a-și fi adaptat nu doar atitudinea, ci și stilul la acest spațiu publicistic/mediatic, spre a ajunge, astfel, mult mai lesne și mai eficient la cititori, îndeosebi la cei tineri. Din când în când, prozatorul adună într-un volum ad usum delphini aceste proze ”risipite” în postări aproape săptămânale. Firește, consistent ”întregite” cu texte din sertar. Așa s-a întâmplat cu Cineva demult a scris (2023) și/sau Vorbind singur (2024), cărți care devoalează principalele caracteristici ale noii ipostaze a scrisului său: concentrarea pe spații restrânse, maximizarea intensității analitice, eliminarea oricăror adăugiri/mențiuni inutile, creștera dinamicii epice a textelor, narativitatea limitată la strictul necesar pentru transmiterea unui mesaj clar, răspicat, cu puternice inflexiuni etice și morale.

          Plouă, ninge, anotimpuri, culegerea recentă, nu modifică substanțial paradigmele prozei acestui ”optzecist rătăcit, mai mult nostalgic și melancolic pe cât este de ironic, un narator-comentator trecut prin lumea lui Canetti, Gogol, Harms, Sorin Titel și Nedelciu” (Cristina Manole). Oglidă a lumii contemporane aflată într-o perpetuă și haotică mișcare browniană, în care predomină motivul vieţii ca bâlci sau ca bal mascat, prozele sale nu se pot repovesti, ci trebuie doar înțelese, descifrate în mesajul lor profund, ținute minte. Sunt, în perfectă armonie cu fragmentarismul rețelelor de socializare, proze factuale, de tip perdele de fum, istorioare cu un miez epic fragil, dincolo de orice înlănţuire logică și urmând o cronologie aleatorie, fără desfăşurare graduală; spargerea barierelor temporale, uşurinţa pendulării între fantasmă, realitate și bogăţia imaginativă invadează paginile, copleșesc prin spectacolul sincerității nude pus în scenă de autor.

          Unele sunt veritabile fotograme vechi, alb-negru, îngălbenite de timp, secvențe vizuale accentuat nostalgice  (Ca într-un leagăn), în care Mircea Pora evocă singurătatea, trecerea timpului, bătrânețea (cu Bodo prin oraș), dar și – motiv predilect al scrisului său – imaginea/amintirea tatălui și a mamei (Mișcări prin casă), a satului de obârșie, Topolovăț, și a oamenilor care îl populau (Să mă înspăimânt, Săteanul la oraș, ghid, Satul etc.), fiecare cu metehnele lui, cu destinul niciodată previzibil și, mai ales, cu soarta aflată, mai întotdeauna, sub vremi (Tovarăși de drum; Vine, în sfârșit, vine; A fost… a fost…) Viața, pare a spune Mircea Pora, este o continuă celebrare ratată. E un perpetuu eșec al bucuriei de a trăi, unul care aruncă în derizoriu dorința legitimă de a valorifica fiece clipă a existenței, de a transforma în sărbătoare orice pretext, oricât de nesemnificativ.

În Premiul, unul dintre textele ceva mai ”consistente” din carte (are mai mult de trei pagini, depășit fiind doar de cele aproape opt, acoperite de Plimbare…), întreaga comunitate din Topolovăț participă cu entuziasm la petrecerea organizată în cinstea absolvirii cu strălucire a clasei a patra de către fiul doctorului. Se țin discursuri laudative, se cântă mulți ani trăiască împreună cu o fanfară alcătuită din treizeci de instrumentiști, se bea pe săturate (”zece litri de țuică aspră de Oaș […] o damigeană tot de zece litri de vin bisericesc din podgoriile Aradului […] două sticle de coniac franțuzesc și alte patru de vin german de Mosella […] lichioruri pentru dame, ape minerale de diverse proveniențe”) și, mai ales, se mănâncă: ”gust, aspect, abundență, aceștia trebuiau să fie pilonii de susținere. Pentru diverse preparate din carne sacrifică patru găini, un purceluș și doi fazani. La acest sector se mai adăugau spinarea de iepure și șalăul prăjit. Garniturile erau din cartofi, legume, fructe exotice […] dulciuri, prăjituri mărunte. înghețate, cafele”… Tocmai când petrecăreții începeau să se simtă în al nouălea cer, din senin, se dezlănțuie prăpădul: ”din niște nori albicioși, aparent inofensivi, nu cădeau picături, ci jerbe de apă. Cineva, nu se știe cine, țipa: se umflă Mociurul. Vântul pe sus, cuprinse coroane de pomi. Animale speriate peste tot. O turmă de țapi se izbi de mese […] Mociurul își ieșise din matcă și se revărsa peste tot […] După treizeci de ani, doctorul, amintindu-și de ziua aceea, spunea doar atât: Prăpăd, sfârșit de lume… și adormea la loc”. Exemplar pentru scrisul lui Mircea Pora, Premiul dezvoltă un tip de parabolă omniprezent în prozele sale. Un gen de alegorie care articulează pe spațiul predilect al pustei bănățene cu centrul în Topolovățul Mare – unde scriitorul s-a născut și a parcurs primele cercuri ale cunoașterii -, evenimente și biografii reale/ficționale, fapte trăite și/sau imaginate – și unele și altele, la fel de viabile.

Să mă înspăimânt invocă ceea ce poate fi numit nucleul demersurilor narative ale lui Mircea Pora, amintirea. Dar nu oricare, ci aceea care vine din memoria profundă, intimă, traumatizată, răvășitoare pentru întreg restul vieții scriitorului, decisivă pentru destinul lui. Amestec de netrucată inocență, sinceritate împinsă la extrem și ”vinovăție” provenită dintr-un șir de experiențe existențiale radicale, rememorarea autobiografică este cea mai importantă resursă a literaturii lui Mircea Pora, inepuizabila rezervă de motive și subiecte, de incursiuni și dezvoltări narative. 

În cea mai mare parte, timpul prozelor lui Mircea Pora este deceniul al șaselea, perioada de imediat de după război – vremea copilăriei și adolescenței scriitorului. O epocă a tranzițiilor de tot felul, a transformărilor radicale, a distrugerii societății tradiționale, a sfârșitului unei istorii, a mutațiilor radicale și a schimbărilor tragice, a instaurării regimului comunist. Cei mari, cei mici dezvăluie dramatismul acestor momente din istorie. O epocă percepută prin ochii și sensibilitatea copilului de atunci și interpretarea adultului de acum, matur, trecut prin experiențe de viață, adesea, la limită. La intersecția celor două stă, întotdeauna, simțul umorului, spiritul ludic și o  niciodată trădată modalitate  de a aborda totul cu calm, cu toleranță, cu acceptanță. Nu o abordare neutră, ci, dimpotrivă, solidară, implicată total și, tocmai de aceea, permisivă, deschisă, generoasă, plină de empatie.

Niciunde, în textele sale, Mircea Pora nu povestește disprețuind, urând ori anatemizând ceva: dimpotrivă, acceptă, admite/permite, înțelege, tratează cu zâmbetul de buze, e amiabil, dispus la concesii, amical, pregătit să împace părțile, să concilieze extremele, Binele și Răul. E posibil ca tocmai această atitudine structurală a scriitorului să fie cheia impresiei că în proza lui se perpetuează un fel de stare pe loc: textele au, cu puține variațiuni, același tip de construcție, subiectele se bucură de același tratament, denominează, cu puține și rare deviații, aceeași stare interioară; o infinită variațiune pe aceeași temă, identică sieși, ce arareori prezintă ieșiri spectaculoase în decor (i.e. exerciții de experiment literar inedit). Spre deosebire de mulți alți prozatori de azi, Mircea Pora pare mereu la fel cu cel care a debutat în Drumul cel mare din 1985, trecând prin mai bine de douăzeci de cărți publicate. Există un pattern fundamental al creației sale, constant, consecvent, inconfundabil. Cu toate acestea, niciodată obositor, supralicitant. Scriitorul posedă această artă, acest talent de a fi mereu proaspăt, de a incita și de a convinge prin felul său unic de a vorbi despre viață, lume și istorie, fără a exagerare și fără a-și dori, neapărat, să convingă că se află în posesia unor mari adevăruri.

Un interesant experiment este, totuși,  în nouă culegere de proze, este EU… ș…a…m…d… Un experiment mai degrabă stilistic, decât unul de viziune: evocarea pe repede înainte a propriei vieți/biografii, a familiei scriitorului prin intermediul definirii raporturilor dintre persoane (eu, tu, el, noi, voi, ei), cu o concluzie prezentă încă în primul segment, legată, firește, de trauma esențială a destinului său: ”Te-ai jucat prin nisip cu lopățica și găletușa, ai alergat după pisici, ai dat cu piatra după câini, ai fost la mare, la munte, după grădiniță ai început școala, cu ghiozdan, caiete, învățători și, pe urmă profesori. Ai stat și în uniformă militară și, după aceea, ca aproape toți oamenii planetei, ai început  său muncești. Tu te-ai ocupat de copii, mai mici, mai mari. Și, la un moment dat, ți s-a spus: DESTUL… începea ultimul traseu, cel care duce spre moarte. Gata cu privitul în oglindă, Din copilăria cea mai îndepărtată, ți-a rămas în memorie  – asta ți-a rămas – cum treceau coloanele de ruși… valuri veneau, valuri…, pregătind ceva ce noi nici nu știam…”

*Mircea Pora, Plouă, ninge, anotimpuri, Editura Eikon, 2025