Marea descoperire a secolului al XIX-lea nu a fost motorul cu aburi, nici balonul cu aer cald, ci inconștientul și misterele lui, spunea C. G. Jung într-o încercare de justificare a succesului pe care l-au avut noile „științe iraționale”, teosofia și varianta ei continentală, antroposofia, la modă atunci, în vremea curentului New Age. Ambele au sedus omul modern cu promisiunea de a-i arăta calea spre piatra filosofală, spre comoara ascunsă din vremuri imemoriale în interiorul lor. Era suficient să pășești prin inconștient, cu un scurt ocol prin India secretă, cea descoperită de Paul Brunton și de alți exploratori ai iraționalului, că ajungeai să deții misterul misterelor, fără preoți și aghiasmatar, doar citind Doctrina secretă, a Helenei Blavatsky, ori Arcanele îngerului Graalului, a lui Rudolf Steiner. Despre cele două „științe mistice”, același Jung spune că nu ar fi decât înțelepciunea misterelor antice îmbrăcate în noi și extravagante haine hinduse. Dar de ce India? Pentru că acolo și-a găsit răspuns o întrebare a lui Lessing, rămasă într-un colț al memoriei omului modern: „Oare nu-i întreaga eternitate a mea?” Iar răspunsul Indiei, fie că vorbim de purismul Vedelor, fie de heterodoxismul budist, s-a numit metempsihoză, această seducătoare promisiune a nemuririi ce arunca punți de speranță între mistica orientală și ezoterismul creștin. Vorbim aici de toate învățămintele alchimice, kabbalistice și spiritiste, ocolite de omul rațional și afurisite în confesional. În viziunea acestei noi religii fără religie, mitul Golgothei nu ar fi decât o imitație după o veche tehnologie de ridicat omul la cer, reîncarnarea budistă care, în plus, era aplicabilă imediat, nu la Judecata de Apoi.

Ca să facă teosofia mai atractivă pentru occidentalul rătăcit prin hedonistul fin-de-siècle, Madame Blavatsky a mutat în 1882 sediul Societății Teosofice din Manhattan în India, la Adyar. Acolo, societatea a clădit pe o colină, pe malul fluviului cu același nume, un centru de studii teosofice, un campus, o bibliotecă și o tipografie menită să răspândească în lume revista „The Theosophist” și cărțile iluștrilor ei fondatori.

La Adyar ajungea în anul 1936 și un bănățean, Issidor Teodoriu pe numele lui, trăitor câțiva ani în acel colț de lume sub numele de Nilapadma (în sanscrită, ’lotusul albastru’), poate ca o referire la statuile lui Shiva ce se împodobeau, cum o spune Bhavishya Purana (2.2.19.88), cu șiraguri de flori albastre de lotus, simbolizându-i pe devoți. În notele sale de jurnal, păstrate de fiica lui, dar nicioadă tipărite, Issidor se mândrește cu recomandarea pe care i-a făcut-o directorul colegiului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, Vasile Luhan, pentru a-i fi înmânată directorului de atunci al bibliotecii din Adyar, profesor doctor Curuppumullage Jinarājadāsa, viitor director, între 1953-1973, al Societății Teosofice, recomandare fără de care nu puteai fi acceptat ca student. Despre Jinarājadāsa, francmason, ocultist și teozof, Issidor are numai cuvinte de laudă, spunând că omul era erudit și poliglot, vorbind fluent șase limbi străine și mereu amintind de studiile sale făcute în Occident, la Cambridge și la Universitatea din Pissa, unde și-a luat și doctoratul în filosofie. Timiditatea directorului și privirea piezișă ascundeau însă o traumă ce părea să nu se fi vindecat. Teodoriu o pune pe seama rușinii de a fi fost, la doar 14 ani, cel mai iubit și mai vizitat noaptea elev al celebrului și controversatului Charles Leadbeather. O poveste despre care rumoarea din campus nu mai tăcea. Și el francmason, clarvăzător și teosof, Leadbeather a fost numit Învățătorul Suprem, ajungând chiar, pentru o scurtă perioadă, directorul stabilimentului teosofic de la Adyar, până ce un scandal sexual l-a făcut să părăsească în grabă India. El și-ar fi răpit protejatul, pe adolescentul de doar 14 ani Jinarājadāsa, ademenit de Leadbeater și dus în Anglia pe furiș. Prinzând de veste, familia tânărului a cerut despăgubiri, bănești, pe care învățătorul le-ar fi plătit. Cazul a fost atât de mediatizat în epocă încât, la întoarcerea sa în India, tânărul studios a decis să nu mai folosească niciodată patronimicul sub care s-a făcut de râs. De atunci, Curuppumullage Jinarājadāsa (1875-1953), ajuns și el francmason, ocultist și teosof celebru, și-a semnat cele 50 de cărți și peste 1600 de articolele doar C. Jinarājadāsa (’regele leu’, în sanscrită).

După război, când a revenit în țară, Issidor a încercat o carieră de clarvăzător, organizând la Lugoj și la Caransebeș, sub numele de „Rodissy, marele clarvăzător abia sosit din India, de la Adyar”, spectacole în care citea gândurile și, cum precizează un flayer păstrat în jurnal, alina gândurile celor ce lăcrimau după cineva drag. Adică, într-un cuvânt, practica spiritismul, așa cum o făcuse înaintea lui și Madame Blavatsky, pe când mai făcea să cadă răvașe din tavan cu mesaje de pe lumea cealaltă.

Dar nu de „Marele Rodissy” vrem să vorbim noi aici, un nume de care lugojenii abia își mai amintesc la un pahar, ci de directorul și profesorul său, cel a cărui excepțională viață secretă nu mulți o cunosc. Vasile Lohan (1876-1940) a studiat filosofia și religia la Budapesta, acolo unde intră încă din 1902 în cercul de teosofie format în jurul lui Silviu Suciu, pe atunci înalt funcționar al statului ungar, consilier în Ministerul de Interne și important membru al comunității românești din oraș. Din cerc mai făcea parte și studentul Dionisie Stoica (1880-1916), viitorul publicist prea repede căzut pe frontul sârbesc.

Între 22 şi 26 octombrie 1902, grupul l-a invitat la Budapesta pentru a ține prelegeri pe secretarul general al Societăţii Teosofice din Germania, Edwin Böhme, cunoscut misionar al lui Blavatsky cu prelegeri adunate într-o serie intitulată Prelegeri despre Doctrina secretă. Dionisie Stoica a consemnat evenimentul în revista Luceafĕrul, pe atunci revistă ce apărea la Budapesta, al cărui redactor și era, alături de Octavian Goga și de alți studenți români. Articolul, un succint semnal, se intitulează Conferinţe filosofice și vorbește despre cele două prelegeri ținute la Budapesta ca de un un real succes. D. Stoica nu uită să dea și numele lor: Secretul dezvoltării noastre (Das Geheimniss unserer Entwicklung), respectiv, Religia nu e în afara vieții noastre, ci viața noastră e însăși religie (Die Religion nicht neben unserem Leben, sondern unser Leben selbst Religion). Concluziv, D. Stoica afirmă că teosoful german este un misionar ce „voeşte să împrăştie între cugetătorii mai profunzi, idei cari nu doară că ar sta în contrazicere cu cele sfinte (Biblia), ci chiar înlesnesc priceperea acestora”.

Să reținem sintagma „cugetătorii mai profunzi”, care trebuie să îl fi desemnat și pe filosoful Vasile Lohan. Iar atunci când grupul nu a avut invitați, conferințele au fost ținute de membrii săi. Așa apare broșura lui D. Stoica, Trei conferințe de teosofie (1902), tipărită la Budapesta, în tipografia „Poporul Român” a studenților români organizați în Societatea academică „Petru Maior”. Aici, Stoica dă și o definiție a teosofiei, el afirmând că noua „știință mistică” nu este o nouă religie, nici un nou curent filosofic, ci este adevărul însuşi. Afirmația arată că membrii grupului budapestan citiseră deja Doctrina secretă (1888) a lui Blavatsky, acolo unde se spune cu titlu imperativ: „Nicio religie (sau lege) nu este mai presus de adevăr!”. În consecinţă, adaugă Dionisie Stoica, „nu numai că e frumos a o cunoaşte, dar e şi de cea mai mare trebuinţă şi încă din punct de vedere naţional”. Referirea la „punctul de vedere național” arată că grupul se adresa în principal colegilor, studenți români cu vederi naționaliste adunați în jurul revistei Luceafărul din Budapesta.

Doctorul Vasile Lohan a colaborat în țară la „Buletinul teosofic”, publicând în special traduceri din articolele celui care i-a fost prieten și corespondent, nimeni altul decât C. Jinarājadāsa, articolele fiind preluate din „The Theosophist”, semn că teosofii români primeau lumina prin poștă direct de la Adyar.

Din păcate, în anii de început ai „Buletinului teosofic”, publicația bucureșteană apărea doar bătută la mașină și multiplicată la șapirograf, cauză din care nu mai găsești azi niciun exemplar, nici la anticari, nici la Biblioteca Academiei, care deține doar numărul 3 din 1928. Cu toată penuria de fonduri, nume notabile au semnat aici, și îi amintim doar pe Carmen Sylva (Regina Elisabeta), Fany Seculici, Elena Farago, Henriette Yvonne Stahl (cu traduceri), Dan Petraşincu, Anton Dumitriu. O subliniere aparte merită Fany Seculici, doamna de onoare a reginei Carmen-Sylva, cea care sub pseudonimul Bucura Dumbravă a popularizat teosofia prin cărți, articole și conferinţe, spunând mereu că într-una din vieţile ei anterioare trebuie să fi trăit în Himalaya. Imperativul era acum, după Marea Unire, nu căutarea adevărului suprem, adevăr văzut de Blavatsky ca liantul dintre oameni, religii și națiuni, ci un slogan lansat de patriotul Lamartine: liberté, egalitaté, fraternitaté. În numele lui, Bucura Dumbravă a fondat loja teosofică Frăţia din Bucureşti, reorganizând în jurul ei grupurile teozofice și spiritiste din țară și pregătind întâiul congres al teosofilor din România.

Congresul s-a ținut pe 10 mai 1925, dată aleasă deloc întâmplător, Ziua Regalității trebuia să arate și celor nehotărâți că însăși Regina susține cauza lor. Tot Bucura Dumbravă a pus și bazele Mişcării Teosofice Române, organizație care a început să funcționeze ca for tuteler, adunând în jurul ei „lojele şi membrii răzleţi de până atunci”, cei care răspândiseră prin țară Doctrina secretă a lui Blavatsky. Printre „membrii răzleţi” trebuie că s-a numărat și prof. dr. Vasile Lohan, cel care a încercat la Lugoj formarea unei efemere loje teosofice. Ea s-a numit Loja de la amiezi, pentru că membrii ei se întâlneau ziua în amiaza-mare în văzul tuturor, semn, poate, că nu aveau nimic de ascuns. Loja a funcționat pe strada Ferdinand la numărul 1, peste drum de Prefectură, într-una din sălile clădirii cunoscută azi La Câinele Negru (pentru că avea un câine negru pe fronton). Prin lojă au trecut Cornel Grofșoreanu (1881-1949) avocat, primar al Timișoarei în 1934, și Alfred Klein (1875-1929), comerciant, proprietarul palatului mai sus amintit. Toți făceau parte dintre notabilitățile urbei, fiind invitați de Primărie la dineul de gală oferit în cinstea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, în octombrie 1923, cu ocazia vizitei Altețelor lor Regale în orașul de pe Timiș. Am ținut o asemenea invitație în mână. Pe hârtie cartonată cu tricolorul pe colțul stâng și cu stema primăriei în mijloc, frumos caligrafiat de mână, cu cerneală albastră: Dr. Vasilie Lohan.

Dar cine a fost  în viața „civilă” Vasile Lohan? Vasile Lohan s-a născut pe 25 decembrie 1876 în localitatea Negrești-Oaș, și a trecut în Orientul etern pe 2 septembrie 1940, la Lugoj, unde a fost înmormântat. A urmat şcoala primară din Negrești-Oaș, iar studiile gimnaziale şi liceale le-a făcut la Liceul de Stat din Baia Mare. În anul 1890 a început cursurile gimnaziale şi le-a absolvit în 1896, deci, a absolvit două clase într-un an. În toamna anului 1896 s-a înscris la cursurile facultății de teologie din Budapesta. După absolvire, în 1900, s-a înscris și la facultatea de litere și filosofie, pe care a absolvit-o în 1902. În anul 1904 a trecut examenul de capacitate, iar în 1907 a obținut titlul de doctor în filosofie, tot la Universitatea din Budapesta. Pe 3 ianuarie 1903 a fost numit profesor pentru specialitățile latină și maghiară la Liceul de Stat din Lugoj unde a profesat doar un an. Pe 1 septembrie 1904 a fost transferat la Liceul de Stat din Seghedin, unde a predat până la vacanța de vară din 1919. Pe 24 august 1919, Consilul Dirigent din Cluj l-a numit profesor și director la Liceul „M. Eminescu” din Sătmar. A fost primul an de funcționare a liceului cu predare în limba română. Un an mai târziu este numit profesor și director la liceul „Coriolan Brădiceanu” din Lugoj, unde a predat limba latină și, ocazional, limba română și filosofia. Aici a îndeplinit funcția de director până la 1 martie 1929, când Ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Constantin Angelescu, i-a retras delegația de director. A continuat să predea latina până la 1 septembrie 1936, când s-a pensionat. În anul 1923 a primit din partea statului român, prin decret regal, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.