Lansarea volumului Globuri de Dragan Olariu (Editura Eikon), la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” din Reșița, a reușit un lucru tot mai rar: să adune oameni diferiți în jurul poeziei, fără zgomot și fără grabă. A fost înconjurat de prieteni, de colegi ai mamei sale – cunoscuta poetă Liubița Rachici –, dar și de elevi de liceu, veniți din curiozitate să-l cunoască pe el și poezia lui. Sala a fost plină, atmosfera caldă, publicul atent și implicat. S-au spus cuvinte frumoase – unele mai hazlii, altele aplicate direct pe texte –, s-au cumpărat cărți, s-a stat la rând pentru autografe, iar dialogul mamă–fiu a fost, fără îndoială, unul dintre momentele cele mai emoționante ale serii.
S-a vorbit despre faptul că poezia lui Dragan transmite nu doar prin cuvinte, ci și prin muzicalitate. Volumul, lansat deja în mai multe orașe din țară, amintește, prin structură și atmosferă, de o carte de rugăciuni – nu printr-un discurs religios direct, ci printr-un anumit tip de respirație interioară și printr-o creștere firească a ideilor. Coperta, cu simbolul Trinității, fixează de la început acest orizont de lectură, în care sacrul, muzica și reflecția se întâlnesc.
În textele lui se recunosc patosul, pofta de viață și o dragoste a lumii specifică vârstei. Dragan descrie o realitate calmă, așezată, așa cum probabil îi este și sufletul. Poezia lui lucrează mult cu sugestia, cu fragmentul, cu jocul de cuvinte și, uneori, cu invenția de cuvinte, încercând să depășească simpla expresie convențională și să împingă limbajul spre zone mai fragile și mai riscante.
S-a vorbit și despre o anumită căutare filozofică, despre felul în care, în aceste poeme, mintea și sufletul par să devină transparente. Fără ca poezia să fie una confesional-religioasă, ea aduce un tip special de emoție și un mod personal de a folosi cuvântul. Lumea din poezia lui Dragan devine, într-un fel, „biserica” lui: un spațiu al sensului, al întrebărilor și al unei muzici interioare care amintește, uneori, de muzica psaltică – „muzica îngerilor”, cum s-a spus la lansare.
Liubița Rachici a vorbit ca o mamă, dar și ca poet: despre bucuriile pe care Dumnezeu le dă, despre nevoia de a scrie care vine dintr-o dorință profundă, legată de prezența Logosului în lume. S-a amintit și un lucru esențial: la un debutant e firesc să găsești urme de familiaritate, pentru că nimeni nu „pică din cer”. Important este drumul, vocea care se caută și începe, încet, să se distingă.
Într-o vreme în care milioane de oameni își petrec orele pe rețelele sociale, întrebarea despre ce se întâmplă cu noi și cu limba noastră devine tot mai apăsătoare. Globuri vine ca un răspuns mic, dar onest: o încercare de a salva, prin poezie, atenția, sensul și emoția.
Pentru mine, Dragan nu este un nume apărut din neant. Îmi amintesc că, în urmă cu aproape paisprezece ani, era copilul care urca, cu un curaj uimitor, pe scena Teatrului de Vest, jucând alături de actori consacrați în Ascuțitorul de cuțite de Matei Mircioane. Atunci eram convins că va urma teatrul. A ales, în schimb, Teologia și muzica bizantină. Privind acum poezia lui, îți dai seama că nimic din acel drum nu s-a pierdut: scena, muzica, respirația textului sunt încă acolo, doar că s-au mutat în pagină. De aici vine, probabil, și senzația că multe poeme sunt gândite ca niște partituri interioare, în care ritmul și pauza contează la fel de mult ca sensul.
Spuneam, la lansare, că Dragan ne-a scos din „iarna vrajbei noastre”. Corect spus: ne-a scos, de fapt, din „ochii vrajbei mele”, cum scrie chiar el într-unul dintre poeme. Versurile de început fixează bine acest teritoriu al tensiunii: „Câte-un pic rourat un păun, / de confund pana sa c-ochiul vrăjbei mele. / Coada sa e oval pentru surzi / însă eu, acordez foarfece ruginite.”
E o poezie care preferă fricțiunea în locul armoniei comode: „ochiul vrăjbei”, „surzii”, „foarfecele ruginite” – imagini care nu vor să mângâie, ci să taie. Miza e formulată imediat în termeni muzicali: „Și-i lăcrimez, și-i spun des / că eu-i port mii de melodii / din care tu s-alegi / un singur sunet disonant.”
Tema disonanței revine obsesiv: poezia nu e doar cântec, ci și fisură în cântec. Se simte aici nu doar formația muzicală, ci și o etică a scrisului: refuzul confortului, al armoniei prea ușoare. Uneori, această plăcere a imaginii duce la aglomerare metaforică; bogăția devine risipă. E, însă, o exuberanță de debut, mai degrabă semn de energie decât de neputință.
Un alt nucleu important al volumului este imaginarul sacru, prezent nu ca dogmă, ci ca limbaj simbolic și existențial: „Iadul nu te-nghite, / Hadesul nu te înțelege, / Sheolul l-ai uitat cu morții… / Doar că nimic nu-ți aparține. / Nici Sheolul, nici Hadesul, / nici Iadul, nici pana, / nici aripa, nici îngerul. / Ci doar blestemul, poemul și tabla; / care toate una sunt.”
Aici poezia se strânge bine în jurul unei idei: dezbrăcarea de etichete până la un miez dur, unde rămân doar scrisul și rana din care se naște scrisul. E un moment de densitate reflexivă autentică, în care limbajul teologic și mitologic e asimilat, nu afișat ca ornament.
Există și poeme în care discursul alunecă spre retorică și conceptualizare. Textul câștigă greutate intelectuală, dar pierde din tensiunea lirică imediată. Se vede aici o voce care încă își caută echilibrul între poemul ca gândire și poemul ca emoție trăită.
Cel mai convingător, Dragan este atunci când rămâne în rostirea simplă, vulnerabilă: / „Haide, vreau să te iubesc.” sau: „Să nu pierim din neștiință, / fiindcă știindu-Te pe Tine, / știm ce este Bun.”
În același registru se înscrie și finalul cu aer de binecuvântare: / „Să vă fiți frumoși, / să nu pieriți, / să nu vă piară, / să iubiți!”
Interesant este și raportul lui cu limbajul, adesea pus sub semnul neîncrederii: / „Nu, nu cunosc cei aia mult! / Căci din prea puținul meu / mi-e greu să-ți grăiesc cult… / Dor cu punct și imprim eu.”
Aici poezia devine confesiune despre neputința cuvântului și despre efortul de a spune „corect” ceea ce e, de fapt, trăire. Jocurile de cuvinte, fragmentarea, micile invenții lexicale arată un poet care tratează limba ca pe un material viu, rezistent, ce trebuie forțat și refăcut.
Există și momente de poezie imagistică limpede, aproape narativă: „Am venit în zori să mă văd și pe mine, / să mă strălucească acea ninsoare, / care, asemeni către eu, încă nu cunoaște moarte.” sau: „Rămân și căi de-a propăși, / dar o salcie s-așterne-n fața șinelor. / O ramură i-aș frânge / să m-arăt biruitor…”
Globuri nu este o carte „închisă” stilistic. E, mai curând, o carte de căutare. Dragan Olariu are deja ureche pentru ritm, instinct pentru imagine și curaj pentru temele mari. Ce va trebui să câștige, cu timpul, este economia și disciplina tăcerii dintre versuri: să spună uneori mai puțin, dar mai exact.
Ca debut, însă, Globuri nu e doar promisiune. E dovada că Dragan Olariu a trecut firesc de la scena teatrului la scena paginii și că vocea lui – încă neliniștită, încă bogată, încă risipitoare pe alocuri – merită urmărită.