Sunt sceptică sau eram sceptică în privința câștigătorilor Premiilor Nobel pentru literatură (algoritm, politică etc), de aceea am citit romanul lui Han Kang cu gândul, recunosc, de a-mi confirma această teorie. Pe de altă parte, un alt imbold a fost acela că sunt o mare iubitoare a literaturii din Orientul Îndepărtat, Haruki Murakami (un alt candidat pe lista acestor premii) a fost la un moment dat primul pe lista lecturilor mele, dar nu numai el, pot adăuga mulți autori din această zonă, mai ales japonezi , dar și chinezi (Mo Yan, de ex).
Han Kang, însă, a fost o adevărată revelație. Romanul Nu ne despărțim apărut în anul 2021 în Coreea de Sud, este unul din ultimele traduse în limba română, mai sunt pe piață Vegetariana, Disecție și Cartea albă (apărute la Editura Art) și chiar astăzi are loc lansarea romanului Lecția de greacă, de aceeași autoare, apărut tot la Humanitas, după Nu ne despărțim (2025), tot în colecția Raftul Denisei.
Având în vedere că nu am citit decât acest singur roman, mă voi referi strict la contextul său, cu toate că dintr-o trecere în revistă a celor apărute deja în limba română, pot constata că temele favorite ale lui Han Kang sunt cele ale pierderii și doliului (exorcizarea acestor pierderi), cu referire la masacrele care au avut loc de-a lungul vremii în Coreea de Sud, ori raportarea corporalității umane și a personajelor feminine, în general, la tradițional versus societate contemporană.
O primă trăsătură a romanului Nu ne despărțim este aceea că el constituie, de fapt, un poem de la început și până la final. Prietenia jurnalistei Gyeongha din Seul, cu Inseon, documentaristă și apoi tâmplar pe Insula Jeju, depășește timpul și devine o metaforă universală a transgresării vieții și morții, dintr-o perspectivă aș putea să spun cuantică. Nu știm prea multe despre Gyeongha, în afară de faptul că se izolase în urma traversării unor drame familiale și că avea vise recurente în care arborii deveneau oameni și invers, într-un cimitir invadat de mare. Apelul disperat al prietenei ei, Inseon, aflată în spital, și apoi încercarea de a învinge o uriașă ninsoare pentru a salva o pasăre, ne introduce în lumea cumplită a masacrelor întâmplate în anii 1949-1950 în Insula Jeju, Coreea de Sud, unde sate întregi au fost decimate și zeci de mii de locuitori împușcați de-a valma, fără milă, și aruncați în mare sau în peșteri, doar pentru că erau suspectați a fi comuniști de autoritățile vremii. Astfel, se estimează că au fost uciși, potrivit documentelor vremii, între 14.000 și 30.000 de civili, cifra ajungând totuși până la 80.000, conform altor surse. Din roman nu lipsesc referiri la diversele fracțiuni politice ale vremii, faptul că familiilor victimelor li s-a interzis accesul la locul unde cei apropiați au fost uciși, că multe din cele întâmplate au fost ascunse ori cenzurate zeci de ani, până în anii 90, ori faptul că inclusiv în anul 2008 a fost descoperită o groapă comună pe locul unde se află aeroportul din Insula Jeju. Imaginea copiilor uciși, așa cum apar ei în roman, este tulburătoare și te bântuie mult timp. Victimele învie în fața noastră prin evocările lui Inseon și ale mamei ei, a cărei familie a fost de asemenea masacrată în timpul acestor evenimente.
Ceea ce însă dă un aer de caldă umanitate este prietenia dintre cele două femei, cu alternanțe între mărturisirile celor două, mă mai gândesc apoi că imaginea păsării pierdute undeva, în mijlocul unei păduri invadate de o ninsoare abundentă, este imaginea vieții înseşi care este fragilă, care ne este dată și care ne zboară cumva printre mâini. Albul și răceala care domină întregul roman – de la zăpada care acoperea fețele morților stivuiți în curtea unei școli în acei ani ai amintirilor traumatice – sunt copleșitoare. Paradoxală este însă meditația asupra frumuseții fulgilor de nea, a unicității lor și a cruzimii care este asociată cu frumusețea și puritatea. Mă gândesc cumva că albul este și culoarea doliului în Orient. Flacăra aprinsă de spiritul prietenei Inseon, o flacără care se stinge încet în noaptea întunecată și plină de zăpadă, este flacăra ultimelor cuvinte și ne mai spune acea flacără că fiecare dintre noi ar trebui să ardem până la capăt cu ceea ce avem de spus.
*Han Kang, Nu ne despărțim, traducere Diana Yüksel, Editura Humanitas, 2025