Felicia Satkovschi debutează în literatură cu volumul de versuri Sub lumina ei (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026).

Poezia sa este sinceră, clară, limpidă, caldă. E inocentă și transmite inocență, căci autoarea își dezvăluie sufletul în fața cititorilor.

Un izbutit autoportret întâlnim în Eu sunt, ce ilustrează afirmația anterioară: „Eu sunt / O zi murind în noapte, / În plânsul toamnelor golașe, / Al mării freamăt, zbucium, / Mușcând din țărmuri nisipoase, / Eu sunt / Durere și angoasă”.

Timpul trece, dar sentimentele rămân, iar omul trebuie să se bucure de fiecare moment trăit, dincolo de suferință ori durere, căci acestea sunt doar trepte pe scara vieții („Cerul e vânăt și curge, / Mi-e sufletul ud de pustiu. / Picură timpulbîn ceasuri / Spre viața cea de sfârșit. / Orașul n-are umbrele, / Nimeni spre nimeni nu pleacă, / Pe străzile fără pantofi / Doar aăa se vaită sub roți” – Tristeți autumnale).

Iubirea și credința vindecă și leagă totul cu ițe invizibile dar puternice („Sub pieptul meu, în vechea turlă, / Cu clopotul bătând sălbatic, / S-aude dragostea cum urlă / Și se răscoală pe jăratec” – Zorile ninse).

Iubirea se trăiește în tihnă, în intimitate, dar înflăcărat, indiferent de timp ori anotimp („Voi asculta cum pâlpâie o stea / Sub plasa pieptului tău gol, / Când lângă sobă ardem dragostea / La umbra focului domol” – Refugiu).

De altfel, ploaia ajunge să se transforme în intermediar al mesajelor de dragoste între cei doi protagoniști („Și dacă vântul prigonește norii / Și-i suflă către tine, / E ca să-ți cânte glasul ploii / Un cântec despre mine” – Nostalgie).

Predominant e tonul grav, dar câteodată își face simțită prezența și umorul fin („Și cale lungă m-a-nsoțit (crocodilul – n.n.); / Când supărat și obosit / Că nu pot fi eu cina lui, / S-a stins în apa fluviului” – Pe Nil).

Luna e laitmotiv aici, ea îl privește de sus pe om, binecuvântându-l și fiindu-i mereu aproape, alungând singurătatea ce se pregătește să-l împresoare. Observă totul și nu îi scapă nimic („Pe câmpul nopții pasc cirezi de stele, / Ca luna nu-i niciuna printre ele. / Aștept din nou să se ivească, / S-o trimit la tine la fereastră / Ca să-ți șoptească încetișor / «Somn ușor!»” – Despre lună). Poezia Feliciei Satkovschi este sinceră, fiind scrisă din suflet pentru suflet.