Anii care au trecut au făcut-o pe tânără să arate ca dealul copilăriei ei, plin de flori, plină de înflorire. Mă uitam la deal, apoi o priveam pe ea, o suită necenzurată de perfecțiune, acolo unde sufletul își înmugurește redevenirile din rădăcini ascunse cu grijă în vise. Tu ce vezi când o privești? Ce vezi când te privești?

Într-o seară s-a lăsat purtată de nori și s-a trezit departe de casă, acolo unde norii nu se mai ascund de nimeni. Tu știai că norii au două vieți? Pe una o trăiesc pentru pământ, udându-l cu apa adunată la piept, pe alta o trăiesc pentru Cer, lăsându-i pe îngeri să își răcorească sufletele atunci când vin să-i viziteze pe oameni. În copilăria fetei erau mulți îngeri de la Dumnezeu, iar ea nu avea doar unul care să o protejeze.

Privea înspre nori și, cum presupui deja, și-a ridicat palmele să simtă stropii mari ai serii. Deși nu știai, palmele ei aveau o funcție specială la începutul fiecărei ploi, pe care o folosea pentru a simți ce spun norii. Dealurile pe care alerga adesea erau acum brăzdate de fulgere căzute de pe tâmplele norilor. Încă de atunci și-a dorit să afle de ce fulgerele aleg să se ascundă în pământ în loc de a pluti o vreme sub nori, dar cu siguranță că a descoperit motivul pentru care norii nu înaintează prea repede. Erau dispuși să-și ofere energia pământului, pe care îl încărcau cu gândurile lor. Poate că norii presărau pe dealul copilăriei ei gândurile luate de vânt din alte locuri ale pământului sau purtate de lampioane.

Când nu o vedea nimeni, alerga cu tălpile goale pe pământul udat de ploaie pentru a-i citi gândurile. Tot în acest fel se încărca cu energia pe care fulgerele o lăsau la suprafața pământului, atât cât să nu îi facă ei rău, dar suficient cât să o încarce cu veselie. Uneori își atinge degetele de la picioare cu palmele și le strânge pe rând pentru a le prelua oftatul norilor ce s-a presărat pe frunzele florilor sălbatice care, după ploaie, miroseau ca un ceai de la bunica ei. Și ce credeți? După fiecare incursiune în ploaie, bunica ei îi făcea ceai să o vindece de o răceală pe care încă nu o avea.

Seara, când cerul se îmbrăca în odihnă, liniștea punea la somn dealul copilăriei ei. Se mai auzeau greierii jucându-se de unii singuri, ca un joc de-a v-ați-ascunselea neîntrerupt de adierea vântului. Uneori, perceptibil doar pentru ea, se auzeau stelele foșnind în căutarea unui loc de unde să privească spre ea, poate pentru că se știau privite, poate pentru că și ele căutau acel culoar încântător spre ochii ei. Ochii ei erau liniște. Mai erau și o punte spre amintiri pe care le reinspiri cu un oftat îndelung.

În seara aceasta cerul este limpede, ca o oglindă a sufletului ei ce privește până în locul unde stelele își ascund dorul. Tu știai că lumina stelelor este dorul din inima lor ce își caută pereche pe pământ? Tânăra dealului adormit știa acest lucru. Privea spre stele și se juca cu lumina loc ce îi atingea nasul. Pe degete le înfășura șnurul alb al visării și le înnoda la capete cochilii spiralate de la melcii ce au plecat fără ele. Când avea mai multe șuvițe ale luminii stelelor le ținea aproape de ureche pentru a asculta ecoul mării în micile cochilii. Și visa. Visa cu ochii spre Lună spre o viață în care dorul să locuiască în pieptul unui om, unul al ei, care să o iubească dincolo de timp.

Câte a mai învățat ea de la nopțile petrecute în iarba moale a dealului ei. În palma dreaptă ținea ascunsă o frunză pe care o împrumutase de la un anotimp care apăruse în viața ei de când se născuse. De mică învățase să-și ferească frunzele toamnei de ochii celor care nu cred în anotimpuri. Niciodată nu am văzut-o aruncând frunzele pe care le ținea în palmă în nopțile acelea. Fără să vrea, într-o zi și-a deschis palma și a lăsat-o câteva clipe în aer, ridicată. Credeam că o făcea pentru a i se așeza păsări pe ea. Spun asta pentru că i-am citit gândurile într-o zi când am văzut-o cu palma ridicată, dar nu i-am spus, nu pentru că ar fi aflat că îi pot citi gândurile, ci pentru că și-ar fi dat seama că nu întotdeauna mă ascultă păsările. Oare m-a auzit când am cerut unei vrăbiuțe să i se așeze în palmă?

În acea noapte a adormit pe iarbă și a visat că liniile de pe palma ei sunt făcute de frunzele pe care nu le mai găsea dimineața. Pe acolo i-au intrat în suflet, lăsând în urmă porți ferecate de timp, de vindecare. Toamna ei este un arbore crescut în suflet, unul care nu-și cade frunzele, ci le salvează, dându-le o nouă perspectivă. Toamna ei era ascunsă de liniile din palmă, așa cum sunt și rănile ei. Când se trezea, dacă nu o trezea adierea pură a aripilor unui fluture, alerga spre casă pentru a se ascunde sub cuvertura țesută de bunica ei. Și se trezea din nou, ca dintr-un vis în care avea un deal al ei, plin de flori și vise, cu șuvițe împletite din dorurile stelelor ce au privit-o în ochi. Că visase sau nu, tot un vis era.

În timp ce ea visa eu ascultam întinsul cerului de deasupra dealului. Era liniște, una ce prevestea schimbarea anotimpului. Florile și-au decis viitorul pe termen scurt, devenind imune la schimbare. Cum pot deveni ele astfel, te întrebi tu? Tânăra dormea și visa un întreg spectacol de despărțire, unde florile, rând pe rând, cununi împletite din tije purtătoare de înflorire, i se așterneau peste tot în suflet, pe trup, acum lipsit de îmbrăcăminte. O acopereau ele, ca un întreg floral menit să îi arate chiar și ei că menirea ei în timpul visului era aceea de păstrătoare a înfloririi, a unui anotimp în care zburda prin natura unui curcubeu văzut de deasupra pe dealul ei, în fiecare floare ce participa de bună voie.

Dincolo de visul ei, natura foșnea la fiecare undă a schimbării pe care vântul rece al nopții o impunea trecerii timpului. Din loc în loc, tufe de flori au învățat de la vânt să foșnească și ele, lăsându-se în voia schimbării, uscându-se pe ascuns ca nimeni să nu știe că au părăsit lumea aceasta pentru visul fetei. Și nici nu îți puteai da seama că ele se uscaseră, atât de bine și-au mascat trecerea în lumea în care anotimpurile nu se mai schimbă.

Când s-a trezit, obosită și lipsită de somn, a alergat la fereastra camerei ei mici pentru a privi spre dealul ei, al orizontului, acum și al schimbării. Ai crede că a oftat în fața primelor semne ale toamnei? Și eu am crezut acest lucru. A zâmbit cu ambele palme pe piept, bucuroasă că aflase prima de apariția schimbării. Ce se petrecuse în visul ei, ce văzuse și ce i se spusese acolo, de artizanale bucuriei ei – florile –, nu știm, dar era vădit pe trupul ei. Pielea ei, albă ca norii pufoși ai dimineților la munte, a făcut loc unor urme imprimate pe trupul ei de florile pe care a adormit până aproape de apariția dimineții când a fugit acasă.

Natura îi imprimase forma ei, a înfloririi, a parfumului floral. Ea chiar mirosea a înflorire. Culoarea ochilor ei s-a schimbat pentru câteva clipe, în amintirea tuturor florilor de pe dealul ei. Tu ai văzut vreodată o tânără în ai cărei ochi se vedeau flori? Sau, o reprezentare a înfloririi, pentru că și ea participa în acest unic spectacol atunci când clipea, lent, permisiv? De fiecare dată când o priveai avea alte flori în loc de iris, ca aproape de momentul în care pleoapele ei pictate cu purpuriu să coboare, ochii i se umpleau de lacrimi cu care uda floare cu floare pentru a-i rămâne pentru totdeauna în inimă. Și câte flori a ascuns ea astfel în inima ei, în amintirile ei. Tu îi privești ochii? Ce flori ai văzut căutându-și loc în sufletul ei, sau poate chiar în al tău?

*

În chiar acea zi s-a dus în camera dinspre grădină a vechii căsuțe pentru a pune în aplicare parte din ce a visat. După cum vă imaginați, multe lucruri vor deveni vizibile pe măsură ce va da formă viselor ei. Bunica ei încă avea o casă veche, din pământ, pe care o adoptase în curtea ei din copilărie. Era casa cu răcoare, casa cu podele din pământ, acolo unde se puteau păstra cel mai bine amintirile. O vreme nu a cedat cheia de la portița ce ducea în holul casei, poate pentru că acolo își tăinuise propriile amintiri, desprinse de inima ei, fără ridurile de pe fruntea ei ce și-au săpat drum spre bătrânețe și uitare.

Se ferea ea oare, apăsată de multele decenii ce i-au albit părul, de momentul acela special pe care îl oferă amintirile ce prind viață atunci când le atingi? Sau, mi-aș permite eu să cred, și-a dorit ca prima făptură care va atinge bătăile de inima ale trecutului ei, acoperite de singurătate, să fie fata-toamnă? Aș insista pe această presupunere. I-ar fi dat cheia de la prima cameră de pământ dacă nu ar fi dorit să o lase în locurile acelea, presărate de amintiri și visare?

Că se regăsea în fată nu a spus-o niciodată. Dar o purta cu mândrie în inimă și o lăuda de fiecare dată când avea ocazia. De când i-a dat pe mână cheia de la casa veche, născută din pământ, urmărea să vadă dacă pe chipul nepoatei apăreau secvențe ale trecutului. Casa în sine se înălțase din amintiri, tăinuite departe de ochii trecătorilor, udate de ploile răcoroase ale verii. Nimeni nu a vorbit despre cel care făcuse casa, nimeni nu a întrebat, dar a devenit o comoară a sufletului unei femei pe care viața a lăsat-o singură de prin tinerețe. Acolo, pe pereții groși, stăteau amintirile ei, niciodată agățate cu forța. Tu ai văzut vreodată cum trăirile inimii se desprind de fruntea cuiva și se prind cu mâna de cuiuțele trecerii timpului pentru a forma amintiri menite să îmbogățească pământul? Ele nu caută aprecierea cuiva. Casa aceea era plină de secretele inimii unei femei pe care timpul a reușit să o îmbogățească în secret.

Când mi-am deschis ochii și i-am ridicat, am văzut o făptură a voalului sidefat ce îi lăsa adierii clipe de răsfăț, învolburându-i rochia precum valurile mării o fac la asfințit, atunci când părul ei se oferea vântului pentru un dans de aproape, el cu palma pe talia ei, ea cu ochii fixați pe inima acestuia, acolo unde își tăinuia el următorul pas. Se răsucea, sprijinită de palma lui fermă, pentru a culege dintr-o rotire întreaga lume, pe care o inspira cu ușurință și o sufla în pieptul vântului râzând. Tu ai văzut un asemenea dans? Când s-a oprit din rotire, vântul dispăruse subit, lăsând-o singură în fața casei. Era tare curioasă și avea multe planuri pentru amintirile pe care nu le plantase în trecut printre stele.

Cheia primită era cât palma ei, realizată cu măiestrie de cineva care iubea frumosul. O făcuse din alamă, cu un capăt ca un labirint într-o continuă mișcare pentru a nu permite accesul în casă decât unui tip rar de suflete, pe care le voi numi aici pentru clarificare „îmblânzitorii labirintului”. Pesemne că tânăra făptură a dealului copilăriei ei o simțise calificată pentru acest act solemn al deschiderii ușii de la intrarea în casă. Celălalt capăt al cheii era ca o floare pe care o pui la uscat între paginile unei cărți, cu petale suprapuse în care erau montate pietre prețioase de mici dimensiuni pentru a-i amplifica prețiozitatea. Tu ai încercat să te vezi în luciul pietrelor prețioase? Cine pe cine a reflectat când ai făcut acest lucru?

(fragment din manuscrisul „Femeii-Toamnă și fiicei mele, Perseida”)