El, fără de păcat. Ea, femeie

niciodată Janeta nu fusese mai frumoasă. de când Ninel venea să-i scuture busuiocul de sub pernă, pus cu grijă acolo, cu închinare și țoc pe icoane, fata asta nu mai era ca ea. era ca alta.

– să ne schimbăm trupurile între noi! îi spunea băiatul și o încingea cu chimirul lui lat, îi oprea bărcile și-i sălta năvoadele să aibă ea unde călca. iar el se întorcea la ghergheful cu franjuri mici, multicolore, dregând melancolic fitilul lămpii cu oglinjoară rotundă.

abandonați amândoi de părinți conjugați la trecut, trăiseră într-o surdă capitulare care-i smucea la fiecare respirație. acum știau că nu se vor mai stinge, iar ultima lumânare la bărci și ultima lampă pe vârful dealului vor veghea mersul lor, somnul lor. harponul de hrană, masa înfășată în scene cu prinți, altă realitate.

și așa, cu trupurile schimbate, făcură dragoste. se simțiră unul pe celălalt ca o lovitură de gong în platoșa îngerului păzitor. și pentru că nu aveau cunună, plini de rușine, goi pușcă, căzură în genunchi la primul dangăt al clopotului. așteptau sufletul să li se întoarcă, oasele să li se acopere iar cu carne. iar când luară din nou chip de om, începură a vărui scoarța lor, primăvara. stăteau întinși acum, înfloriți, unul lângă celălalt, în sicriu, abia atinși. El – Ninel cel adevărat, ea – Janeta cea neschimbată.

și încet, încet, prinseră rădăcini ale nervilor, adevărate legături cu lumea cealaltă.

El, fără de păcat

Ea, femeie

Enjoy the silence?

…și când nu mai puteau fi ei înșiși, fugeau să muște din stinghia de lemn a scenei. îmbrăcați în zdrențele unor scoși din minți, cu picioarele în mocirla sufletului și cu un șir de mătănii din bube mici, în mână, la gură cu o pâlnie, urlau : „liniște! doamnelor și domnilor figuranți, la semnalul meu, aplaudați!” și ei aplaudau. cuminți, cu mâinile la spate. toți se găseau în stare fragmentară, stăpâni mascați cu un strat gros de importanță, din când în când traversați de figuri, de imbolduri de a face ceva. dar făceau nimicuri. ridicau o poză a scriitorului, o poză în care acesta nu aude vaietul lumii exterioare, o poză ca o pancardă. el, scriitorul, scrâșnește din dinți. ei, figuranții importanți, sunt stăpâni ai oului, ai unui nou început de lume. doar el, scriitorul, i-a construit. și iată, îi roagă să lase jos pancarda și să ridice deasupra capului, oul: „la semnalul următor, va fi ora! zice oul”.

doamnele și domnii figuranți îl ignoră. născuți din reflexul durerii, aplaudă iar. și iar. și iar. cu orbitele goale, fixând adâncul nopții.

scriitorul? plin!

enjoy the silence

Care este imaginea ta, Micsandra?

cineva va muri. cineva va saluta haosul. altcineva va suferi de frig, sete și singurătate.

între cele două lumi ești tu, Micsandra. tu, îmblănită toată in *dragostile* mele, ale lui, ale ei, ale tuturor. tu, care citești cărți frumoase la țâraitul ploii și fierbi cucuta în ceainice din sticlă transparentă. dintre cele care s-au spart, ne-am făcut noi cioburi pentru vene.

Micsandra, am fost la pescuit azi-noapte! cu barca am fost! știu, știu cât îl adori pe Hemingway, așa că nu-mi rămâne decât să urmăresc Peștele cel Mare. bătrân sunt deja. vânat sunt, iarăși. și cu cât trăgeam mai tare, cu atât racii de apă dulce se urcau pe lopețile bărcii:

– plecați dracului! le strigam. ei, firavi, se dezechilibrau și cădeau. Pleosc! cum plescăi tu cu limba ta trandafirie când îți aduc bomboane fondante. mă cutremur văzându-te peste tot, peste toate.

și mă întorc de pe mare înțesat de apucături rele, și mai îmbătrânit, anxios, cu mădularele înghețate și cu o durere care nu mă mai lasă, pulsatilă.

departe, tu hrănești pescăruși frumoși, care se rotesc împrejurul căldărilor cu carne de rapane. focul este aprins. toată noaptea a furat țiganul acela chipeș șine de lemn din gara noastră.

Dar tu ai uitat…

care este imaginea ta, Micsandra, imaginea care te-ar doborî?

Doamne ferește! zic

și mă întorc în cineva care a murit. cineva care a salutat haosul. mă întorc în altcineva care va suferi de frig, sete și singurătate.

Tu?

ștergi masa de scrum…