Costel Stancu: Rățușca galbenă

Costel Stancu: Rățușca galbenă

* * *

Uneori, te refugiezi în copilărie ca într-o casă cu

pereții transparenți. Niciunde nu te simți mai în siguranță

decît acolo, tocmai pentru că nu poți ascunde nimic.

Toate sînt așezate în ordinea lor firească, de început

de lume. E atîta liniște că auzi ce își șoptesc intre ei

peștișorii din acvariu. În copilărie, nu există secrete.

Secretele te fac vulnerabil și riști să pierzi lupta cu

balaurul din vis. Atunci cum te-ai mai trezi, dimineața,

acoperit de glorie? Cum te-ai întoarce, din oglindă,

același? Uneori, te refugiezi în copilărie și îl

regăsești pe Celălalt jucîndu-se, liniștit, cu jucăriile tale.

* *.*

orice tiran poartă în buzunar rățușca galbenă

din cauciuc pe care i-o punea mama sa în scăldătoare cînd

era copil e convins că îi poartă noroc ori de cîte ori se simte

nesigur o pipăie discret și își recapătă puterea dușmanii lui

cred că din asta i se trage invincibilitatea anihilați rățușca galbenă

anihilați rățușca galbenă pînă acum nu a reușit nimeni tiranul

prosperă a scăpat viu și din ultimul atentat vor cădea capete

rățușca galbenă e însetată de răzbunare ehei mare greșeală

să uiți că un corp scufundat în apă este împins de jos în sus

etc etc… uneori se întreabă de ce a fost tocmai el Alesul în anul

nașterii sale s-au vîndut multe rățuște galbene ce s-o fi întîmplat

cu celelalte pe unde mai chițăie dacă nu le-a făcut el să tacă definitiv

ce previzibile sînt uneori răspunsurile la marile întrebări ale istoriei

hai mamă umple albia cu apă tiranul a obosit vrea să se joace

* * *

Înaintam pe fundul mării cu pușca la ochi.

De ce ții neapărat să vînezi – mă întreba cîinele

meu de goană -cum ai să poți lua un suflet fără

vină aici, în apa aceasta, limpede ca o icoană?

Timpanul zilei tremura, atins de-ntuneric. Nici eu

nu știam cît timp trecuse de cînd umblam așa,

orbește. Îmi aminteam doar că pornisem, în zori,

prin pădure. Nu visam că mă va ademeni, în adîncuri,

pasărea-pește. Victima era aproape, îi simîeam în

în palmă mișcarea. Nu o vînam de foame, nici ca trofeu.

Nu îi găseam altă vină decît aceea că nu o puteam

scoate din gîndul meu. Mulți ar fi spus că sînt nebun

de legat Că mintea mi-e soră de lapte cu ceața.

De ce pentru a te liniști pe tine însuți, să curmi

altcuiva viața? Mila e pentru clovni, regii nu

și-o îngăduie. Cînd am avut ținta în cătarea puștii,

n-am ezitat. Cît voi mai rătăci, Doamne, pe urma

acestei prăzi? Nici n-am apăsat bine apăsat trăgaciul

și peștele-pasăre a zburat!

* * *

Cînd scrii despre singurătate, devii și mai singur.

Bănuiai tu că nu e antidotul potrivit! Totuși,

nu te oprești, scrii cu rîvnă. Cum ai putea împiedica

apa să ia forma vasului închipuit în care este turnată?

Unii spun că singurătatea nu e altceva decît o fiară

cu dinți de cîrpă. Te molfăie pînă cînd înnebunești,

tot așteptînd să fii înghițit. Alții că, dimpotrivă, ar fi

un miel cu mușcătură de leu rănit. Nimeni nu știe.

În cele din urmă, fiecare dintre noi își va (re)întîlni

Singurătatea. Mireasa comandată prin poștă,

care nu rătăcește niciodată drumul.