(Fragment)

Nu avea să iasă nimic serios, până la urmă, din scurta lui poveste de amor cu Rita. Fata avea să dispară din viața sa tot atât de repede cum îi ieșise în cale. Cu o noapte înainte de a se despărți de el, Rita i-a susurat, printre reprize de râs fără egal prin naturalețea lor, cu deplină afecțiune:

— Nu pot rămâne cu tine o viață. Primo: Deși te iubesc cu adevărat, sunt prea tânără, abia am împlinit douăzeci și doi de ani. Secondo: nu mă văd căsătorită vreodată! Mi-a ajuns, ca un os de pește în gât, relația părinților mei, care a fost un fiasco pentru ei și o adevărată tragedie pentru noi, copiii lor. Mă refer la mine și la fratele meu. Ți-am mai povestit cât de mult am suferit după ce tata a dispărut pur și simplu în lume, la scurt timp după ce-a divorțat de mama. Când am crescut, am încercat, ani de zile, să dau de el. Voiam să-mi vindec, măcar parțial, rana din inimă, care mi s-a tot căscat, devenind, în timp, un fel de peșteră a durerii, prin lipsa lui atât de lungă și de tulburătoare din viața mea. Îmi trimitea scrisori de undeva din Australia, acolo unde se stabilise la un moment dat, în care îmi scria că mă iubește și că se va întoarce curând la mine. Iar eu îi răspundeam că nu voiam nimic altceva de la el decât să mă țină pe picioarele lui — aveam unsprezece-doisprezece ani — și să mă cuprindă cu brațele sale puternice și, da, să mă sărute pe frunte atunci când mă simțeam tristă și neiubită de nimeni din apropierea mea. M-a căutat abia când am devenit majoră și nu mai aveam nevoie nici de el și nici de mama, care, și ea, deși m-a crescut în puf, e adevărat, nu m-a iubit niciodată în felul în care un copil așteaptă dragostea unui părinte. Închipuie-ți că, de fiecare dată când îi spuneam că vreau să stau de vorbă cu ea, să mă ajute cu sfaturi și să mă îndrume matern prin jungla adolescenței în care deja pășisem, îmi arunca sume mari de bani și-mi spunea, glacial, că acele sute și apoi mii de dolari primite îmi vor deschide toate ușile și vor frânge toate ticăloșiile celor din jur. Că, iată, având bani, aveam și libertatea de a-mi găsi un bărbat care să mă iubească sau cel puțin care să stea mereu lângă mine, și nu invers, cum se petrec lucrurile, de obicei, cu femeile tinere și arătoase. Acum, poate înțelegi, dragul meu Paul, de ce ajunsesem să te iubesc pe tine în secret și să o urăsc pe mama fiindcă devenise obiectul adorației tale exclusive. Erai suficient de mare pentru mine, încât să-mi închipui, în anumite momente, că doar tu puteai juca rolul tatălui meu dispărut în hăul unei umanități infame și profund nedrepte cu mine. Nu te vedeam ca pe un bărbat, nici vorbă, pe atunci, ci ca pe un substitut de tată, singurul meu tătic care, aflându-se lângă mine, ar fi putut să mă iubească sincer și devotat, uitând cu totul de restul femeilor din proximitatea sa, prefăcându-se măcar că eu sunt centrul lumii sale și nimeni altcineva. Firește că gândeam ca un biet copil și că nimic din toate astea nu se puteau întâmpla în felul ticluit de mine.

Paul a ascultat tot acest șuvoi de cuvinte rostite pe nerăsuflate de frumoasa lui prietenă, așa cum obișnuise să le asculte pe toate personajele feminine care i-au populat existența. Rareori i s-a întâmplat să le contrazică, să le vorbească pe un ton înverșunat, dimpotrivă, s-a dovedit a fi, întotdeauna, un ascultător blând și cuviincios. Poate și din acest motiv — a înțeles destul de târziu treaba asta, de fapt, abia acum, la bătrânețe — a preferat să facă el pasul înapoi în momentul în care a simțit că nu mai era suficient de mult iubit de ele, ori chiar și numai când în sufletul acestor femei întâlnise, vremelnic, micul vierme al îndoielii, nu pe cel din minunatul sonet al lui Shakespeare, ci pe acela real și devastator pentru oricare relație de iubire.

— Doamne, Rita, ce rău îmi pare că nu mi-am dat seama că aveai atâta nevoie de mine în clipele când vă vizitam pe voi trei, pe mama ta, pe fratele tău, cu care eram foarte bun prieten, și, desigur, pe tine. Da, ordinea nu e întâmplătoare, mă ascundeam în spatele prieteniei cu Rareș pentru a o vedea cât mai des pe mama ta. Doar că ea, cum era și natural, nu mă băga deloc în seamă din ipostaza de admirator al ei. Eu eram un băiețandru de șaisprezece ani pe atunci, în vreme ce mama ta avea treizeci și șase. Cât despre tine, cea de atunci, ce pot să spun acum? Te vedeam doar ca pe o fetiță slăbuță și înaltă, a cărei frumusețe și atractivitate se conturau însă destul de vizibil, tăcută și plină de o vitalitate, care, uneori, mă irita prin faptul că îmi cerea să o însoțesc la joacă, în parcul din apropiere unde se adunau toți copiii din cartier. Atunci nu eram capabil să înțeleg că la mijloc era vorba de dorințele tale mereu înăbușite, auto-cenzurate, de a fi alături de un bărbat, indiferent de ce vârstă, care să se comporte cu tine cu căldura unui părinte de sex masculin. Că lucrul acesta îți lipsea la modul visceral, nu doar emoțional.

Afară începea să se lumineze, iar în aer simțeau amândoi aerul sărat al mării care nu se găsea departe de ei, de locuința cu parter și etaj pe care Paul o închiriase pentru a petrece acele zile și luminoase, dar și atinse de aburul melancoliei, acea formă de tristețe a sufletului care nu poate fi nicicând tămăduită de nimeni din exterior. Când Rita l-a sărutat pentru ultima oară, a văzut, din nou, prin cețurile memoriei, o fetiță slăbuță și înaltă, cutremurată de tăceri și vulnerabilitate, făcându-i dureros de tandru cu mâna, de undeva, de pe o stradă plină cu case vechi și înalte, unde acum nu se mai află nimic altceva decât micile plăsmuiri ale copilăriei.