Am primit, de curând, spre lectură şi, eventual, spre comentariu,  un volum de poezie, o plachetă stranie, în formă și substanță, aflată, parcă, la mijlocul distanței dintre două naturi, mai exact: la mijlocul distanței dintre calitatea de document psihologic și calitatea de document estetic: Boga, Amăreală, Editura Eubeea, Timișoara, 2020.

Textul poetic este intens confesiv, mărturisind despre o acerbă și neîntreruptă sfâșiere lăuntrică, despre un război total între două forțe ireductibile („Îmi țiuie capul/De vrajba din mine” – Rezolvare). Pe de o parte, Eul, adică identitatea autentică, încă obscură, dar pe cale de a se trezi, de a deveni ceea ce este, în fond, ceea ce n-a încetat niciodată să fie: conștiință definită,  lumină, libertate, vacuitate, disponibilitate absolută, parte integrantă din Conștiința nedefinită, eternă, nirvanică. Pe de alta, Egoul : identitate de fațadă, conjuncturală, socială, inautentică, dar agresivă, emfatică, vicleană, autoritară, tiranică, doritoare și capabilă, printr-o abilă fraudă ontologică, să se substituie Eului, să-l ecraneze, generând, în Individ, simțământul continuu al frustrării și o atotstăpânitoare suferință samsarică: 

Mă întorc pe dos cu cerbicie

Şi ajung la mine într-un fel

Sunt intrigat că nu ştiu cine

Mă-mpiedică întruna să fiu eu.

(Paradox)

Eul liric se găsește, așadar, ca și placheta sa, la un mijloc de drum, el situându-se, însă, nu între două naturi, ci  între două identități: a conștientizat (sau, măcar, a întrezărit) șarlatania Egoului, concomitent, cu intuirea adevăratului Eu, însă nu s-a desprins îndeajuns de convenția celui dintâi, spre a se elibera, spre a se destinde și regăsi, în caracterul vital și netrucat al celui de al doilea:

Eu nu sunt cel ce sunt

Eu sunt cel din poveste

Lumea întreagă din care respir

Un tub de oxigen pare că este.

(Identitate)

Iată cum este consemnată demascarea Egoului :

Mereu altul mă percep,

Variantele de eu sunt la vedere

Le  aranjez să aibă un sens

Cuprinse fie în ce se cere.

 (Conformism)

Drumul spre  Sine, așadar, însoțit de aspirație, repulsie, indecizie, este, prin el însuși, dramatic și ipostaziat ca atare:

Ineptul de mine

Mă credeam stele

Inaptul de mine

N-am coborât din ele.

(Nemulţumire)

Plutirea între două ape, între două stihii, adică ezitarea între Egou și Eu, generează, în cele din urmă, confuzie și disperare, întrucât Insul poate resimți teama și oroarea anulării de sine, a aneantizării:

Ce ştiu,

Eu spun, sau nu?

Ce spun,

Eu fac, sau nu?

Ce fac,

Eu vreau, sau nu?

Ce vreau,

Eu ştiu, sau nu?

Sunt eu

Eu sunt, sau nu?

(Sau nu?)

Salvarea este descoperită în chiar îndeletnicirea scrisului, în etalarea artistică a zbuciumului din gând, din afect și din imaginație, în evocarea chinuitoarelor interogații existențiale, cristalizate, finalmente, într-un a fi, într-o ființare (ființă) socotită non-iluzorie :

M-am hotărât să scriu

Căci altă cale

N-am găsit să fiu

(Motto)

Dar, câtă vreme trezirea nu este atinsă, confruntarea  Eu – Egou  va continua, hrănind, să nădăjduim, lăstarii, încă firavi, ai poeziei.

Șansa volumului este dată de altitudinea temei: individul uman –  veșnic spațiu de luptă între Eu și Ego; ignoranță, iluzie, trezire.  În ce privește realizarea estetică propriu-zisă (singura, de fapt, care contează), avem a face cu un început (promițător) de drum. Este de remarcat, la palier prozodic, abilitatea și eficiența asonanței. Sprijinită, probabil, de ritm, asonanța dă, passim, senzația rimei.

Aștept, cu încredere, și cât mai curând, confirmările și reconfirmările, esteticește omologabile, ale reușitelor de acum.