Cu un titlu potrivit mai degrabă pentru o carte de călătorii, Iacob Roman a ajuns, cu Peregrin prin Banatul Montan*, la cel de-al cincisprecea prezență editorială, fără a lua în considerare numeroasele antologii și culegeri colective în care poetul este prezent. Foarte elaborat, cu o arhitectură complicată și cu o stilistică neobișnuită ce generează o ambianță stranie (poemele, clasice în fond, suprimă paginarea versurilor în/pe strofe, aglutinându-le și interiorizând, astfel, rimele), noul volum e, în esență, jurnalul unui voiaj interior, inițiatic, livresc și, în egală măsură, moralizator. O călătorie pe care autorul, aflat sub asediul morții și traversat de longevive spaime, o săvârșește scriind poeme de leac, în strânsă legătură cu marile sale repere culturale, dintre care nu lipsesc Alecsandri, Eminescu, Blaga, Radu Stanca etc., și nici proiecțiile lor, într-un subtil joc intertextual, pe imensul ecran al însemnelor mitico-magice, al baladelor și al eresurilor din perimetrul geografic mărginit de Muntele Mic, Muntele Semenic, Valea Cernei, Valea Almăjului și Clisura Dunării. E un perimetru în care subzistă vestigiile, materiale și, îndeosebi, metafizice, ale unor lumi de mult apuse, populate de urmele dacilor, ale popoarelor migratoare, ale creșterii și descreșterii marilor imperii care au stăpânit succesiv locurile și ne-au modelat istoria. Iacob Roman vorbește despre toate acestea într-o manieră aproape suprarealistă, înscenând un spectacol funambulesc în montarea căruia, dintru început, își ia complice cititorul și joacă, simultan, cu spirit ludic și, adesea, cu sarcasm, rolul de regizor, moderator și protagonist: ”Ceea ce prezentatorul spune/ peste scrisul meu se suprapune./ Nu apăsați pedala, vreau să spun,/ nu apăsați prea tare că atunci,/ deodată, discursurile se suprapun,/ dau peste și nici pe la ferestre/ nu mai rămân locuri în sală…” (Spectacolul).

După modelul tragediei antice, aventura lirică este o succesiune de apocope, structurată în șapte părți contigue: Închinare, Prolog și Epilog și, în miezul ei, împărțită în patru Cânturi: Aurora, Purgatoriul, Pragul și Salvarea. Evident, construcția nu e deloc întâmplătoare, șapte fiind cifra lui Dumnezeu, numărul perfecțiunii divine, semn al lumii complete, al creației încheiate, al creșterii și descreșterii naturii, expresie a desăvârșirii și a unității originare, motor al vieții și al unirii materiei cu spiritul. După cum, cifra simetrică, 66 – numărul poemelor incluse în volum! – e un simbol al spațiului (cele patru puncte cardinale, nadirul și zenitul), un ”număr angelic” alcătuit din energiile și vibrațiile numărului 6, ce denumește atașamentul față de universul domestic, asumarea totală a responsabilităților sociale și morale, trăirea intensă a unei iubiri necondiționate, dar și a unei încrederi absolute în puterea forței divine. Pe asemenea coordonate, Iacob Roman meditează, cu încordare, cu un simț aparte al rezonanțelor culturale, la tainele fundamentale ale existenței, la rigorile timpului și ale istoriei, la sensul iubirii, al poeziei, la menirea acesteia de a absorbi și de a transmite mai departe valori și semnificații sociale, umane. Și o face într-un limbaj proaspăt, ce elimină barierele dintre arhaic și modern, dintre credință și erezie, dintre cuvânt și spectacolul poeticității lui. : ”Furtuna s-a iscat în Austria,/ în trei zile a ajuns în Banat./ Vântul a străbătut pusta ungară pe jos,/ toată noaptea câinii lui ne-au lătrat,/ la ziuă va cădea multă zăpadă,/ să vină  cititorul să vadă cum/ din strofă în strofă și din zare în zare/ cuvintele-aprinse ard cu flacără mare,/ carnea lor se aprinde și prinde contur/ laolaltă cu lucrurile de jur-împrejur” (Lătratul). Formulările sapiențiale apar mai la tot pasul, conferă substanță discursurilor, uneori, pletorice: ”Am ieșit la plimbare, nu văd bine, mi-e rău,/ am ieșit la plimbare fără sinele meu” (Plimbarea); ”Vor trece cerul și pământul. O să rămână cuvântul” (Cuvântul); ”Când totul se prăbușește încă-i de bine dacă/ sinele tău este cu tine” (Șoaptele); ”Cunoașterea-i totuna cu durerea” (Furtuna); ”Dintre/ însemne rămâne semnul mirării” (Inevitabilul); ”Suferința/ personală nu o poți învăța la nicio școală” (Porumbelul călător).

Pe nedrept ocolit de criticii importanți, Iacob Roman dă, în Peregrin prin Banatul Montan, măsura întreagă a deosebitului său talent, a unui vizionarism liric care îl așează cu îndreptățire printre poeții importanți ai spațiului tradițional bănățean.