Alegorică, fabulatorie, farsă, piesa Rinocerii a fost cel mai exact diagnosticată cu propriul ei sindrom, rinocerită, de către Eugène Ionesco. Sindromul unei boli a mentalului colectiv, care apare sau se reciclează în anumitre etape istorice, aşa cum a fost sursa directă în scrierea piesei, nazismul acaparator, cantonat în genocid şi holocaust, dar şi epidemica ideologie comunistă, deopotrivă cu masca agresivă, feroce a supremaţiei nu doar asupra omului, ci şi a timpului. „Rinocerii este şi o piesă de „demistificare”, scria dramaturgul în noiembrie 1960, se înţelege, demistificare a sindromului în evoluţia lui. Este şi o piesă a strigătului singular la identitate şi la demnitatea individuală. Piesa ionesciană cu cel mai puternic potenţial existenţial, cred eu, dovedit peste ani, perpetuat cu o netăgătuită actualitate.
Una din subînţelesele motivaţii ale regizorului Gábor Tompa în montarea piesei în premieră la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara. Spectacolul seduce textul dinspre alegorie şi drama convertirii brutale, spre o subtilă, imprevizibilă infuzie de mister. Cu efect anihilant în absurdul opţiunii umane. Este ultimul şoc, fără zgomot de copite, de strigăte, de demolări, – cutremur mut, de imagine. Spre care, imprevizibil, se îndreaptă orăşelul cu clădiri etajate, cu tradiţionala băcănie, cu personajele, speriate, apoi, captivate de fantasma cornutelor năvălitoare. Cavalcada adeziunii devine treptat, dar în ritm alert, sub bagheta dirijorului, inclus şi poziţionat cu efectul sugestionării de rigoare, spectacolul metamorfozării colective a mentalului şi, implicit, a înfăţişării umane, în ţinută, atitudine, şi exteriorizare. Victimele preiau instinctiv comportamentul intempestiv, agresiv al cuceritorilor. Sub această revelatoare transfigurare scenică, textul funcţionează de la sine, viu, antrenant, în scenele cu personaje grupate funcţie de relaţii avute sau de vorbiri contradictorii, duse în derizoriu. Jocul dintre discursul real şi iluzoriul parodic face loc umorului care se arată a fi un scut tranzitoriu împotriva anunţului cu apariţia neaşteptată a rinocerilor. Acest joc al alternanţelor în ambianţa nepăsării cotidiene va fi străpuns, fără apărare. În crescendo-ul violenţei este antrenat decorul, cutremurat în rate ale violenţei. Cadrului scenografic participativ în aparenta lui stabilitate, configurat de Helmut Stürmer, sunt contrapuse imaginile video, în viziuni demolatoare, prin ilustrarea lui Sebastian Hamburger. Sunetul muzicii compuse de Vasile Şirli, aparent însoţitor în acompaniament, se particularizează atingând alarmant decibeli devastatori. Un alt univers al imaginii, şocant, orchestrat muzical ca avertisment pentru adeziune.
Un crescendo dirijat funcţionează şi în jocul personajelor. Cât se poate de firească debutează conversaţia prietenească dintre Jean şi Bérenger, care va deveni o adevărată piesă a disputei dintre cei doi, invariabil în contradictoriu, menită să desemneze personajul în orchestraţia spectacolului. Jean, în ţinuta lui intelectuală, cu abordări morale şi corecţii docte, se impune ca pavăză a unui comportamnet responsabil fără abdicare de la regulă. În replicile acide, imparţiale, e definit de interpretul lui, Ion Rizea, cu acuitate verbală, şi poziţionare categorică a personalităţii. Ceea ce îl şi ajută pe Romeo Ioan să-şi contrapună personajul, ca într-un răsfăţ interpretativ, făcându-l pe firescul, sincerul Bérenger, uneori, nepăsător la solicitările de culturalizare şi îmbogăţire spirituală, adică de intelectualizare, alteori, reactiv la acuzeele instruitului său amic, dar şi conciliant, interiorizat, ieşit la împăcrae cu mea culpa, fără a-şi dori, în modestia lui, prim-planul.
Suitele lor ţin echilibrul în balanţa alternării cu scenele obişnuite, dar mai ales cu cele aferente pregătirii cu calambururi soligistice a translaţiei metaforic-alegorice la patrupede. Silogismele Logicianului antrenează participanţi şi perpetuează o halucinantă demonstraţie verbală în registru absurd, abătând atenţia de la anunţul în repetare cu înmulţirea rinocerilor. Matei Chioariu aduce cu arogant aplomb în scenariu acest personaj numit Logicianul, într-o vădită caricaturizare a modelelor abstractizărilor regăsite şi în alte piese ale dramturgului. Cobai-ul elucubraţiilor este pisica adorată de Gospodina cu elan sentimental şi haz subtextual înfăţişată de Irene Flamann Catalina. Domesticul animal, călcat de un rinocer şi înmormântat cu alai, devine model şi pentru peroraţiile cu coarnele rinocerilor, la care se aliniază cu sârg fervenţii băcăniei, între care mai acerb Domnul bătrân, înviorat în dialogurile lui de Cristian Szekeres.
Personajele, în exprimările şi opţiunile lor, se arată a fi tot mai importante în confruntarea cu invazia cornutelor. Odată cu schimbarea locaţiei apar altele. Participant constant rămâne Béranger care îşi traversează calvarul nu doar ca observator la creşterea alarmantă a turmei de rinnoceri, ci şi în parcursul interiorizat de regăsire pe sine, în relaţionarea cu ceilalţi. Palierul comentariului este ridicat la nivelul unei firme de publicaţii, unde este şi el angajat. Etapa atitudinilor unor intelectuali profesionalizaţi juridic, comentatori despicând firul în patru. Încă mai este unul care nu crede în bizara, incredibila apariţie a patrupedului cornut, Botard, care decredibilizează lucid, zeflemist, vestea fantasmogorică, până la a defini animalul ca un mit al celor aflaţi în dialog: parcimoniosul Dudard în explicaţii, sau domnişoara Daisy care a văzut cu ochii ei. Botard, în prezentarea lui episodică de către Cătălin Ursu, este personajul sfidător cu cinism, transformat în protestatar când dă şi el cu ochii de miticul rinocer, dar cu fermitatea-i abandonată când va fi anunţat ca rinocersist. Contrapusul Dudard, tolerant, analist, găsind explicaţia fenomenului, în divagaţii susţinute cu nuanţări de către „recidivistul” în rol, Cristian Szekeres, devine şi el surprinzător când se lasă cucerit şi îşi motivează insunios adeziuena ca urmându-şi şeful şi colegii în armata rinocerilor ajunşi majoritari. Înmulţirea devenind epidemică îl exasperează pe Bérenjer. Strigătul lui însă este fantastic când descoperă că cel mai bun prieten al lui, umanistul Jean, cum îl numeşte, a devenit rinocer, teoretizând distrugerea şi întoarcerea „la primordial.”
Un sondaj devastator al opţiunii personajelor. Individualizate în ipostazele lor concurenţiale, în ţinutele personalizate prin plasticitatea costumelor concepute de Carmencita Brojboiu, uniformizarea lor colectivă, prin cedare şi exaltare fanatică, se proiectează şi în imagine scenică. Ar mai fi o şansă: iubirea. Numai că idila dintre Bérenger şi Daisy nu rezistă avalanşei de energie care produce cutremur în mintalul iubitei, cucerită sirenic de aşa-zisul cântec şi de dansul iluzoriu al frumoşilor, de acum, cuceritori şi pentru ea. În cheie simbolică, acesată scenă ultimă, jucată de Ioana Iacob, în dedublarea eroinei ei, şi de Romeo Ioan, transpus într-un Bérenger regăsindu-se pe sine în interioritatea lui, fără abdicare. El, cu înfăţişarea de om, se singularizează ca unic supravieţuitor, pe fondul unei imagini terifiante cu un grup de indivizi fantomatici, în halate cenuşii, cu ochelari negri, statuaţi feroce pe rânduri suprapuse, ca într-un decor cu mesaj apocaliptic. Expresive în opacitatea lor măştile concepute de Ilona Varga. Dirijorul îi întinde, în final, textul din care citeşte în continuarea discursului său interiorizat. Bérenger poate fi el însuşi, actorul interpret. Personajul în definirea lui ca identitate umană, esenţa ideatică a piesei, se profilează ca miză şi în expresia definitorie a spectacolului ţinut sub bagheta dirijorală a lui Gábor Tompa, în jocul scenic potenţat vizual şi cu acorduri muzicale, ca într-o simfonie.
Teatrul Naţional „Mihai „Eminescu” Timişoara: Rinocerii de Eugène Ionesco. Traducerea: Vlad Zografi şi Vlad Russo. Regia artistică: Gábor Tompa. Decoruri: Helmut Stürmer. Costume: Carmencita Brojboiu. Muzica: Vasile Şirli. Coregrafia: Florin Fieroiu. Măşti: Ilona Varga. Video: Sebastian Hamburger. Distribuţia: Romeo Ioan (Bérenger), Ion Rizea (Jean), Ioana Iacob (Daisy), Cristian Szekeres (Dudard, Domnul bătrân), Irene Flamann Catalina (Gospodina, Doamna Boeuf), Ana-Maria Pandele Andone (Băcăneasa, Soţia domnului Jean), Roberta Popa (Chelneriţa), Matei Chioariu (Logicianul), Cătălin Ursu (Botard), Doru Iosif (Patronul cafenelei, Domnul Jean), Benone Viziteu (Băcanul, Pompierul), Costa Tovarnisky (Domnul Papillon), Laura Avarvari, Bogdan Spiridon, Andrei Chifu, Andrei Zgăbaia, Claudiu Patcău, Claudiu Surmei, Darius Zet, Marin Lupanciuc, Paul Vesa (Rinocerii), Judit Reinhardt (Dirijorul). Premiera: 4 martie, 2020. (Teatrul azi, nr. 5-6 2020)