Alexandra Negru (născută în 1993, la Suceava), este absolventă a Facultății de Litere a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Momentan, locuiește în Anglia. Este poetă, jurnalist și copywriting. A publicat în mai multe reviste precum: O mie de semne, New York Magazine, Timpul, Vatra etc. A debutat în anul 2016 cu volumul de poezie deviant, apărut la Editura Paralela 45, volum nominalizat la premiul „Mihai Eminescu – Opus Primum”. Este prezentă și în antologiile Ziduri între vii (2014), Subcapitol (Tracus Arte, 2015), Zece ani (Alexandria Publishing House, 2018). Recent a revenit cu un nou volum de poeme, departe de nava-mamă, apărut la editura Cartex, în colecția Amaterasu, coordonată de Ramona Boldizsar. Asupra acestui nou volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul începe cu un poem aparent optimist, în care însă, poeta clamează o stare de bine aflat în metastază, altfel spus, un bine obținut forțat, printr-o autosugestie puternică, care ajunge să îi paralizeze realitatea interioară: „E adevărat, nu mai știu ce e durerea,/ nu îi mai recunosc strălucirea și/ grația,/ sunt o privilegiată,/ o mică râzgâială care mestecă toată invidia ca pe o gumă veche și/ face baloane pe care vi le sparge zgomotos în față,/ am evadat și mă bucur de Occident,/ cu toate accentele, personajele și aromele lui,/ de strada pavată magică pe care filmează Spielberg și Ricky Gervais,/ de confortul atmosferic,/ stabilitatea emoțională,/ de felul în care creștem și facem din asta o artă, un bonsai cognitiv./ E aproape toamnă iar,/ tot orașul s-a îngălbenit,/ prieteni dragi s-au despărțit// și noi încă rezistem”.

Faptul că binele despre care vorbește poeta în poemul din deschiderea volumului este unul iluzoriu, autoimpus, ca o mască sau ca un scut, este confirmat și de următorul poem, pe care, din rațiuni de spațiu, îl voi reda doar parțial: „Dansul haotic, antropodic, al umbrelor noastre -/ pe zidurile albe din bucătărie -/ nu-l recunosc,/ nici caricatura de viitor pe care o am în minte,/ e un roi de frică în piept când mă gândesc/ la toate lucrurile pe care trebuie să le îngrămădesc/ din nou într-o valiză mică,/ aș vrea să împăturesc cu grijă totul/ într-un origani, ceva stupid, să nu-mi lipsească nimic”.

Așadar, durerea ei, tensiunea reală, pe care se străduiește să o mascheze, are ca punct de plecare organizarea unei valize, imagine care este de fapt o metonimie a idee de călătorie impusă, nu de plăcere, a ideii de îndepărtare de cei dragi, de înstrăinare, de însingurare. Toate acestea amplicate și de necesitatea de a gestiona o relație care devine, dintr-o dată, una la distanță: „Adorm încercând să-mi sincronizez respirația cu a ta,/ adorm privind cum îți strălucește pielea/ în lumina slabă a ecranului,/ fascicule fosfor jucându-se în barba ta înfricoșătoare.// În colțul camerei, planta uriașă,/ care n-a înflorit niciodată, e salvarea noastră./ Fotosinteză emoțională – tot ce îi transmitem se transformă mereu/ în altceva”.

De altfel, întregul volum este alcătuit sub forma unui zig-zag de stări și sentimente, în sensul că poeta oscilează perpetuu între momente în care își deplânge înstrăinarea și durerea pricinuită de aceasta și momente în care își impune să creadă despre sine că este fericită, că este totul în regulă, deși în cea din urmă situație durerea este mult mai vizibilă decât în cea dintâi, dovadă următorul poem în care apare și imaginea deosebit de sugestivă a „rădăcinilor negre”, care nu sunt altceva decât o metaforă a dorului acut de acasă: „Sunt fericită și spun asta cu voce tare,/ din ce în ce mai tare,/ ca să mă conving; vârcolacului i-au căzut dinții în palma mea mică,/ mie mi s-au ivit din nou rădăcinile negre/ de sub vopseaua roșie,/ sub care m-am ascuns, când credeam că/ asta va însemna resetare și nu a fost,/ sunt fericită de parcă aș fi pe tratament,/ totuși sunt lucidă și e ciudat când în jur toți parcă/ toți stau în cerc ca la funerarii,/ dar eu sunt fericită și fluier și țopăi/ prin păduri radioactive și cartiere industriale, prin reziduuri comuniste,/ prin foste gări imperialiste/ și tu ești fericit/ ca un țânc care a dat de o acadea uriașă, multicoloră, hipnotizantă”.

Și totuși, epicentrul acestui volum sunt cele trei poeme cu titlul Tier, în care poeta ilustrează cu maxim de claritate toate stările ce o traversează din cauza îndepărtării ei de casă, de nava-mamă, de cei dragi, aici intrând deopotrivă și iubitul și familia. Iar dintre acestea, cel mai sugestiv este cel din mijloc, Tier 2, în care poeta se înfățișează înaintea cititorilor în forma ei de maximă agonie, în care apare sentimentul de pierdere a identității și inclusiv a naturii umane înseși: „Sunt/ un tonomat uman din care nu știi niciodată ce o să îți pice,/ cu ce o să te alegi.// Dacă îmi zici de poezie, ce e aia,/ văd doar urme de avioane pe cer care duc spre casă.// Ce iarnă stupidă,/ fără zăpadă sau colindători,/ doar aglomerări cu un tsunami în formare.// un an cu vești proaste,/ bucurii mici ca un sezon din Friends proiectat în buclă/ pe un perete anost,// și totuși uite cum radiem împreună/ de parcă am avea/ intestine pline cu globuri fosforescente,/ organe electrice/ și ochi frumoși de elfi așteptând cu nasul lipit de geam un colet de la Amazon, vreun poștaș cu chef de glume”.

De remarcat este faptul că, dincolo de noianul de stări și sentimente prezentate și împărtășite, Alexandra Negru ne oferă în volumul său recent, departe de nava-mamă, inclusiv o lecție de poezie, întrucât avem aici de a face cu poeme de o maturitate exemplară, obținute atât printr-o dozare fără cusur a imaginilor, emoțiilor și metaforelor, cât și prin claritatea discursului poetic.

*Alexandra Negru, Departe de nava-mamă, Editura Cartex, 2024