ABIA ATUNCI

Abia atunci am înțeles că pielea ta

a fost pergamentul pe care s-au scris evanghelii

și prin ochiul tău a strălucit prima dată pe pământ

soarele!

Abia atunci am văzut cum din vorbele tale

își făceau portativ păsările

și cântau!

Acum înțelegi de ce

mă leg de tine ca zero de cifre

și încerc să m-apropii ca de lumină întunericul?

Ca o gamă minoră de una majoră?

Și încerc să stau de tine aproape

ca ziua de luni de ziua de marți?

Da, dar tu stai înaintea mea ca ora de 11 de ceasul de 12

și-atunci și mai legat vreau să-ți fiu

ca de atriu ventricolul!

Acum înțelegi că de din astea

nu mai sunt rudă nici cu mine?

Of, dar problema e alta:

priponit mi-s de tine

ca mâna stângă de dreapta!

Și of, din păcate,

lanțul câinelui admirației

a ajuns mult prea scurt

iar tu

nici măcar n-ai în tine

genomul păcatului!

NU

Nu era lumina trecând pe degetele mele,

era lumina făpturii ei trecând pe degetele mele

ca și cum făptura degetelor mele

ar fi fost făcută special pentru asta.

Ea vedea când vine noaptea

cu mult înaintea zilei

și anunța asta prin cântecul

măcăleandrului

și mai și vedea după soare

cântecul măcăleandrului anunțând noaptea.

În preajma ei cuțitele se ascuțeau singure,

păsările migratoare își lăsau cântecele pe maidane

ca pe niște copii părăsiți

să știe ea, primăvara,

unde să se întoarcă.

Între timp noi luam cântecele,

le puneam în ghiozdanele școlarilor

iar mamele adormeau copiii cu ele.

Și tot așa, între timp,

noi mai murea, înviam!

Ai fi sărutat-o într-una

ca pe adevăr minciuna!

Era, dacă o priveai, așa de abstractă

de vedeai prin ea corăbiile arse de Arhimede;

în fosforul ochilor ei

ardeau netrăitele vieți ale tale

dar vrute să fie trăite de ea.

Iar tu ai fi sărutat-o mereu

ca pe substantiv verbul!

Odată am crezut că e rouă

și am băut-o cu boncăluitul de cerb

iar ca iarbă,

tot ca un cerb am păscut-o,

însă, vai,

ca lumină,

n-am știut cu ea ce să fac!

Of, și ce in ai fi vrut să mai fii

dacă ea ar fi fost cânepă!

Și fosforul ochilor ei

ardea inimi pe sute de țarini!

Acum când o privesc îndelung,

mai mult pe dinlăuntrul meu decât

pe dinafarele ei,

ca bobul de nisip diamantul,

tot așa și rămân,

of,

păcatele mele!

EA NU AVEA NICIODATĂ

Ea nu avea niciodată maluri!

Malurile ei puteau fi palmele mele tocite tot mângâind-o,

laturile ei puteau fi literele alfabetului,

ale alfabetului zărilor cuprinsului ochilor mei

mereu văzătorii pârdalnici de ea.

Laturile ei erau unde nu puteam să mai fiu

și păsările își făceau cuib din plecări,

o priveam dar din ce parte

când ea era orizontul cu totul?

Și cu ziua de mâine care nu începe în niciunul din noi

o priveam,

cum vede geamul interiorul casei.

Bogații se nășteau cu numele ei

iar femei palide cântau în biserici cu pleoapele ei,

ca la harfă!

Cu poza ei însămânțau ogoarele țăranii

și cu vuietul numelui ei îndepărtau răpitorii.

Ea era ca munții care nu dorm niciodată

și ca văile care plâng mereu

de lipsa râurilor.

Letopisețul cărnii ei avea niște cuvinte ciudate

pe care doar bruma nefirescului cel înțelept

le mai poate pricepe.

Și venea neplecând și pleca nevenind

și era nefiind.

După un timp a devenit statuie,

și noi i-am adus flori, i-am adus lacrimi

la sărbătoarea ei națională.

A fost bine!