Biografia lui Vasile Ciorogar este una cvasi-absentă. Pe clapetele cărții sale de debut, eu, domnul ciorogar vasile, apărută în anul 20221, la Editura Tracus Arte, nicio informație. Noroc cu rețeaua de socializare Facebook, de unde mai aflăm și noi două repere biografice: s-a născut la Sighișoara și trăiește la Mediaș. În plus, poetul mai spune despre sine următoarea idee aproape filosofică: „scriu despre dragoste și despre moarte ca și când eu chiar am iubit; ca și când eu chiar am murit” .

Dacă ar fi să ne luăm strict după titlul volumului, eu, domnul ciorogar vasile, am crede că avem de a face cu un poet infatuat, plin de sine, narcisic, care vorbește despre sine la persoana I, însă la fel cum ar vorbi la persoana a III-a, care se domnește, el pe el însuși, ca și cum ne-ar impune din start un anumit respect, o anumită poziție socială. Însă, de cum deschidem cartea și citim primul poem, ne dăm seama că avem de fapt de a face cu un poet în primul rând auto-ironic, care abordează o poezie argotică, chiar cu accente de mahala, complet nereverențială, un poet fără nicio morgă poetică, în ciuda pseudo-autoreferențialității sale, singura sa grijă în acest sens, rămânând totuși, rima, ritmul, cadența, care dau muzicalitate versurilor sale, însă fără a se încadra de fel în tagma poeților clasici, care scriu în prozodie, întrucât și aici poetul alege, cu deplin consimțământ, să rupă tiparele: „cu șandramaua-n trei cămile/ și pălărie kormoran,/ eu, domnul ciorogar vasile,/ mănânc semințe de bostan,// ca un bandit – mă doare-n bască,/ mai fac un salt, mai fac o fentă,/ pastile antistres un „las’ că”,/ frecatul frunzelor de mentă.// și nici pe azi,/ și nici pe mâine/ ce ne-a rămas de-alaltăieri,/ prin fața porții trece0un câine/ ce hămăie la dromaderi,// iar eu îi tai un braț de frunze/ din galbenul ca pielea ta/ și frunzele îmi par obuze/ ce explodează-n șandrama,// dar hai sictir cu „vai, că pică!”/ îmi pică mecla în opinci,/ că ce-mi părea o rândunică/ era un glonț de patrușcinci/ cu care se-mpușcau brunete,/ boite blonde în ajun.// sclipea amurgu-n baionete/ ce defilau înspre verdun…// același vag drumeag – potecă,/ aceeași sete în cămile,/ același dans la discotecă,/ același ciorogar vasile,/ fumând din pipa păcii voastre/ și înturnându-se la drum,/ din clonțul păsării măiastre/ dând rotocoale mici de fum, în fine…/ s-a-mplinit sorocu’,/ ce să mai zic?/ decât cu drag/ un „mama mi-am futut norocu”,/vă-mbrățișez și mă retrag/ în micul meu bârlog de tablă,/ unde mi-am încropit cetatea.// permiteți-mi, cu-a cincea labă,/ să îmi sugrum singurătatea”.  

Aș zice că Vasile Ciorogar vine cumva în descendența poeziei lui Mircea Dinescu, cea din anii ’70-’80, în care folosindu-se de muzicalitatea iroproșabilă a versurilor sale și de imagini inedite, absconse, pe alocuri chiar scandaloase, reușea să critice societatea comunistă destul de în ascuns, dar totodată și foarte evident, însă făcând în așa fel încât totul să fie îmbrăcat în haina umorului, a hazului și a poeziei. La rândul său, Vasile Ciorogar critică sau mai bine spus demontează toate convențiile și mai ales toate falsele pudori sociale sau umane.

De asemenea, Vasile Ciorogar este un fel de Diogene Cinicul al poeziei românești contemporane. El râde de tot, de toți, de toate, dar mai ales de sine însuși, însă o face nu în maniera în care să se autodenigreze, ci mai curând pentru a se face pe sine atât de transparent încât să fie oglinda în care semenii săi să se privească în toată goliciunea lor morală, dezbrăcați de iluzii, de fățărnicie, de minciuna de sine. Poezia sa este o cascadă de râsu-plânsu, căci se și plânge mult în acest volum, un plâns acid, sfredelitor și totuși purificator, firește, doar pentru cine dorește să se vadă în starea sa cea mai sinceră, cea mai nefardată și să se lase purificat: „ți-am zis de-atâtea ori, Mărioaro,/ ți-am zis de-atâtea ori să taci,/ tu plângi că am intrat în comă/ într-un spital de cardiaci?// tu plângi?// tu plângi că vine moartea/ din cel boschet, din ceea parte?/ ci ia-ți mînușa de pe clanță/ și lasă clanța peste moarte.// cumva, mă și pufnește râsul,/ când văd banane și compot…// aș vrea…/ aș vrea să-ți fac, prin semne,/ că mi se fâlfâie de tot.// ci pune-ți buca lângă mine/ să-mi guști mirosul spre etern/ și viața mea săltând, voioasă,/ pe-un monitor ultramodern,/ poate se va lua curentul…// să simt grăunțe de colivă…// dacă observi că trag cu ochiul,/ lipește bandă adezivă/ și du-te-n treaba ta,/ și du-te,/ și vezi de casă și copii.// cât de curând, aparatura,/ va exploda/ va face tiiiiiii…// iar tu te vei pupa, cățeao,/ cu-un zmeu, cu-un culturist, cu-un drac,/ da zi-i lu ăla ce te pupă/ să-mi pupe ritmul cardiac”.

Așadar, poezia lui Vasile Ciorogar vine ca o gură de aer proaspăt în peisajul poeziei românești contemporane, în primul rând prin doza mare de sinceritate pe care o propune. Firește, estetica sa nu este una nouă, nu a inventat el roata la căruță, dar el a reușită să repună căruța pe drumul cel drept, îndreptat înspre fățărnăcia și grobianismul lumii în care trăim. El mână căruța sincerității cu mânia dreaptă a celui ce vrea să pulberizeze o dată pentru totdeauna șandramaua aparențelor sociale și umane. Să sperăm că va și reuși această purificare atât de necesară societății noastre.