Laurian Lodoabă a debutat literar în mai multe trepte. La nouăsprezece ani, a publicat în presa locală, sub psedonim, câteva poeme. În 1980, Cenaclul literar Afirmarea din Satu-Mare, condus de poetul Radu Ulmeanu, îl lansează ca pe o mare speranță a generației sale. Patru ani mai târziu, cu sprijinul lui Ioan Cocora, publică poezii în Tribuna clujeană, coordonată la acea vreme de Dumitru Radu Popescu. În același an, 1984, se întoarce în Banatul natal și activează în cadrul Cenaclului Semenicul condus de Gheorghe Jurma, unde îi cunoaște pe câțiva dintre cei mai importanți scriitori ai momentului: Ion Chichere, Iacob Roman, Gheorghe Zincescu, Octavian Doclin, Dinu Olărașu, Ion Mărgineanu, Ioan George Șeitan, Olga Neagu, Nicolae Sîrbu. În noaptea de 1 spre 2 iulie 1989, trece fraudulos frontiera în Jugoslavia și, după un șir de momente teribile (relatate în cartea de proză-mărturie Trei frontiere (2007), tradusă, la Viena, în 2012, de Hans Dama, sub titlul Uber Drai Grenzen), se stabilește în Germania, la  Ingolstadt. Se repatriază oficial în august 1991. După aproape un deceniu și jumătate de la acest moment dramatic, debutează și editorial, cu două cărți de versuri: Singurătatea sub Brooklyn Bridge (2005) și La Marginea cerului (2005), bine primite de critica literară. Volumele conțin ”poeme confesive, stanțe evocatoare, picturale”, în care ”accentul e pus pe biografism – id est, modul de a vorbi franc, destins, dezinhibat despre sine” (Lucian Alexiu). Apetitul pentru biografism e prezent, dealtminteri, în toate cărțile lui Laurian Lodoabă, definind poezia sa drept un mod atipic, eminamente reflexiv, de a explora și interpreta propria existență, de a (se) confesa, de a depune mărturie continuă în legătură cu propria viață și cu propriul destin. În poemele sale, autorul propune mici înscenări cvasiepice, se povestește în fiecare vers, narează” pătimaș exclusiv despre experiențele, traumele și angoasele personale, despre asumate neliniști, spaime, eșecuri și speranțe ale ”trecerii prin lume”. Importante sunt nu doar secvențele existențiale, ci și ”morala” pe care ele o degajă, sensul ascuns dindărătul întâmplărilor vieții decriptat de poet.

Majoritatea textelor lui Laurian Lodoabă din noua culegere, Sub zodii* sunt scurte, concise, au alură de haiku și dezvăluie o nouă/altă fațetă, oarecum diferită, a ”suferințelor” sale. E un soi de agitată/tensionată pierdere a răbdării în fața scurgerii timpului, odată cu apropierea, cu pași repezi, de ultima frontieră. O stare care, uneori, devine imprecativă (”dracu s-o ia de viață/ am dus o existență paralelă/ ochii tăi mă revăd/ printr-un cristalin artificial/ mai sunt șanse să ne intersectăm”, Obsesii), alteori dezvăluie o blândă împăcare cu sine și cu lumea: ”într-o zi am mai multe vârste/ la sfârșitul zilei sunt prizonier/ în propriul meu trup” (Scadența vârstei). Ataraxia ține, firește, de altitudinea vârstei, de noua postură morală și de luciditatea intelectuală la care poetul a ajuns, după nesfârșite confruntări cu sine și cu destinul: ”nu mai am obsesii/ ce va urma după mine/ cine m-a iubit/ cine îmi va lua locul/ nu-mi este teamă/ vor veni și ultimele zile/ apoi vom fi uitați (Ce va urma).

Concentrată, rostirea lirică are forță de impact, convinge, seduce prin profunzimea și plasticitatea imaginilor: ”lemn înverzit/ în jgheabul morilor/ respirația timpului” (Conjuncții), ”uitarea/ jarul/ nepăsării -// rana venirii noastre/ acoperită de pământ” (***), ”tectonic timp/ revărsat/ ca o cerneală// peste maculata noastră/ trecere” (***), ”suntem doar umbre/ care venim și plecăm/ fără să știm/ dacă am fost vreodată aici” (***).  Sentimentul covârșitor este târziul din ființă și lume, senzația că finalul e în imediata vecinătate și că el nu poate fi nicicum evitat. În fața lui, poetul e tot mai fragil, mai lipsit de apărare, dar și mai consolat, mai împăcat cu sine: ”mai am puțin până ce timpul va înghiți lumina/ în jurul meu miroase tot mai mult a moarte/ copilul din mine trăiește într-o stea muribundă/ dacă aș ști că mor mâine mi-ar păarea rău că/ primăvara rămâne/ un vis neîmplinit// ca praful pe pânza de păianjen/ abia acum înțeleg/ că toată viața trebuie să joci/ cărțile care ți s-au dat” (Praf pe o pânză de paianjen). Sau, într-un alt poem, similar: ”nu mai am obsesii/ ce va urma după mine/ cine m-a iubit/ cine îmi va lua locul/ nu-mi este/ teamă/ vor veni și ultimele zile/ apoi vom fi uitați (Ce va urma). Aproapele și departele au ajuns doar două fațete ale aceleiași realități, în care nici măcar speranța nu mai poate supraviețui: ”suntem doar umbre/ care venim și/ plecăm/ fără să știm/ dacă am fost vreodată aici” (***); sau: ”ochiul meu stâng/ condamnat să vadă/ în afară/ ochiul meu drept/ liber să vadă/ înăuntru/ au obosit/ ca-ntr-o rană veche/ durerea devine uitare/ uitarea devine obișnuință/ până la despărțirea definitivă (***)…

Elegiac și aforistic, asimilând, în câteva locuri, vagi accente bacoviene (”cer ultraviolet […] cimitir de stele pe buzele tale/ din alb în violet”), Laurian Lodoabă experimentează, ca și în volumele anterioare, și un tip de exotism ce ține mai degrabă de vocația sa de globe-trotter decât de sublimarea unor emoțiiestetico-turistice; călătoria prin viață este, în fond, o călătorie de-a lungul și de-a latul planetei: nu lipsesc Santa Pola (Spania), Dubaiul, Viena, Grecia, Colorado și chiar Egiptul, acesta, ”văzut” prin filtrul unei surprinzătoare perspective de leviatan: ”același canal de smoală/ cu mortăciuni hârtii resturi de mâncare/ e seară smogul a dispărut/ mașini occidentale/ se grăbesc/ pe stradă/ un atelaj tras de un măgar/ oprește circulația/ claxoane la tot pasul/ ambulanța ajunge prea târziu/ ischemia este totală/ noaptea acoperă/ metropola ca o cortină funerară // aici n-aș putea trăi nci/ în doze homeopatice” (Vedută).

Structurat pe trei cicluri nu foarte diferite între ele (Limes, Biografie și Vitralii), recentul volum al lugojeanului Laurian Lodoabă vorbește tulburător despre atingerea unui moment al vieții în care meditația retroactivă devine o modalitate de asumare a propriului destin, o formă de înțelegere produndă și de împăcare cu propriul trecut: ”sunt tot mai aproape de pământul/ pe care l-am călcat/ ani în șir în picioare/ fără să mă certe// sunt tot mai aproape/ de scoicile care navighează/ prin argila rece”…

*Laurian Lodoabă, Sub zodii, poeme, Editura Waldpress, 2024