Eugen Dorcescu: Diacul

Eugen Dorcescu: Diacul

Privesc, pe masă, blândul meu condei:

Îl port și când nu-l port. Și zi, și noapte.

Hârtia albă, în – albă – carnea ei,

E plină de tăișuri și de șoapte.

Condei avea și tata. Însă el

Îl mânuia spre-a desluși vreo carte.

Eu am făcut la fel. Dar și-n alt fel:

Am dus condeiul tatei mai departe.

Bunicul – Dumnezeu să se îndure

De duhul lui – trudea, și el, la scris.

Plimba penița iute pe zapis,

Ca pe-o închipuire de secure.

Străbunii mei, popor întrezărit

În tulburata sângelui oglindă,

S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,

Pe sabie, pe lance sau pe flintă.

Îi știu pe toți. Îi simt. Plugari, oieri,

Cu snopul de săgeți într-o desagă,

Călugări, scribi, în post și privegheri,

Ori călăreți, înveșmântați în fier,

Rotind în soare lanțul greu cu ghioagă.

Din începuturi, fiecare-și duce

Destinul către mine, cel de-acum.

Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,

Cu-aceleași semne: grai, și neam, și cruce.

Când Domnul e cu noi, cine să sfarme

Acest torent de duh și de cuvânt?

Condeiul meu, condeiul meu cel blând,

E cea mai oțelită dintre arme.

(12.12.1999 – 11.07.2022)