În anii din urmă am mai scris despre poezia lui Teodor Groza Delacodru, scriitor talentat și poet cu un timbru și un mesaj impetuos în versurile sale, trăitor într-o comunitate românească din Serbia dar afirmat și în presa literară din România. În căutarea textului liric perfectibil, el scrie cu vervă dar și ambiționând frenezia mimat-„conceptuală”, cu dorul de spațiul natal și de limba maternă, de oamenii Banatului istoric și de cutumele locului. Într-un volum nu chiar recent, Silabe îngândurate (Arad, Editura Gutenberg Univers, 2020, 168 p.), poemele în cheie compasională par a domina între teme și tematici, bunicii și părinții, satul, pădurea, izvoarele, dealurile, ca emblematici ale natalului („Cel ce nu-i român cu suflet/Și nu judecă-n dreptate/Nicicând nu va ști ce-i viața/Nici dragostea unde bate.”), Eminescu, martirii lui decembrie 1989, Bucureștiul, Cișmigiul, ca trimiteri spre istoria neamului și a limbii materne, însoțind elanurile acestui parcurs liric rectiliniu. Desigur, scriitura este frapantă, peisajul uman dominant, iar metafora se iscă dintr-o sumă prohibitivă. E un gest generativ o iconografie a satului idilizant, unde totul e metaforă, începând de la toponime (poemele indică locul unde au fost scrise ori care le-au inspirat, precum Vârșeț, Biserica Alabă, Uzdin, Mesici, dar și București). De semnalat lipsa de apetență și antipatiile față de experiențele și curentele neo-moderniste (în general se știe, imaginarul poporal elimină orice tendință de sociopatie), autorul cunoscând obtuzitatea curentelor –post și opunând judecăți impresioniste, forjând abilități de neo-romanță, știind mai cu seamă că rima și ritmul te obligă în prosodie la sarcini ale „ordinii și armoniei” pe linie.
Nu s-ar zice că nu are muniție polemică dar mai degrabă nu-l interesează. Eul, însă, asumă suferința colectivă în poeme de un tragism expiatoriu (Banatul e „orfan”, țara e „orfelină”, prezentul pare a fi „postumă postdecembristă”). Numai că sentențiosul, prolific în alte volume anterioare este, acum, abandonat iar pe hărțile confuze ale unei „geografii” stilistice nu-l poți așeza pe autorul acesta, el nu este nicidecum adeptul unui cod de reguli dar nici capcana răsfățului nu-l prinde. Polifoniile cărții, am spus și mai sus, sunt satul și țăranii, nostalgiile devastatoare, poemul infuzat de subtilitățile istoriei, chiar și dragostea pare a isca o bizară panică a ființialului, aidoma unui act regestat din arhive sentimentale: „Dacă tu erai pe-aproape/Când muream de dor de tine/Preferam să mă îngroape/Muzele printre destine…//Astăzi una, mâine una,/Dup-aceea pe vecie./Cruce să-mi răsarăLuna/Cu parfum de poezie.//Dacă tu erai pe-aproape,/Nu cometă printre aștri,/Preferam să mă îngroape/Roua ochilor albaștri,//Ca poemul într-o carte/Învelit în doruri sumbre/Căutând o umbr-aparte/Între miile de umbre.” (Pe aproape, p. 116).
Și cu acest nou volum al său autorul ne îmbie să credem în steaua poeziei lui, în destinul lui de poet. Iar noi credem.